Deciziile de
revocare dintr-o anumită funcție trebuie motivate de angajator, chiar dacă
legea nu obligă expres la aceasta și chiar dacă angajatul a fost numit în acea
funcție:
(1)
”Este real că
cele 2 decizii nu sunt supuse condițiilor de validitate prevăzute de art. 76 și
252 alin. 2 din Codul muncii, nefiind vorba despre concediere sau aplicarea
unei sancțiuni disciplinare, însă rolul motivării unui act este acela de a-l
obiectiva, de a-i justifica însăși existența, de a elimina arbitrariul și
eventualul său caracter discreționar - motivarea nefiind facultativă,
opțională, existența ei nedepinzând de factori subiectivi și nici de elementele
particulare ale fiecărui caz concret.
În condițiile
în care in cele 2 acte nu se individualizează obligațiile încălcate și
respectiv obligațiile asumate și neîndeplinite, ci doar sunt enumerate punctele
din contractul de administrare care reglementează obligațiile generale ale
șefului de secție, astfel cum sunt preluate din modelul cadru aprobat prin
Ordinul nr. 320/2007, nu se poate susține că deciziile au fost motivate.
Așa fiind, față
de împrejurarea că deciziile nu cuprind motivele pentru care s-a dispus
revocarea reclamantului din funcția de șef de secție, apărările pârâtei
indicate în întâmpinare nu pot fi reținute de tribunal, acestea fiind în fapt
motive noi, nemenționate în decizii, ce ar fi putut sta la baza revocării.
Or, este
inadmisibil a se permite completarea motivelor ce au stat la baza unui act
contestat în instanță, după supunerea acestuia controlului de legalitate al
instanței, concluzie desprinsă din prevederile art. 77 din Codul Muncii,
potrivit căruia angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de
fapt și de drept decât cele menționate în deciziile contestate”.
(Tribunalul
București, s. civ. nr. 6216/12.11.2020, dosar nr. 1384/3/2020).
(2)
”De regulă,
decizia cuprinsă într-un act administrativ trebuie motivată atât în fapt cât și
în drept, fiind necesar ca autoritatea să expună rațiunile pentru care dispune
într-o anumită manieră și respectiv considerentele pentru care dispune o
anumită soluție, iar aceasta deoarece actul care emană de la administrație,
trebuie executat de îndată, dar și pentru a putea fi examinat din perspectiva
legalității de către instanța de contencios administrativ, precum și sub
aspectul oportunității, în măsura în care marja de apreciere recunoscută
autorității publice a fost depășită.
Astfel,
motivarea actului administrativ conferă garanții că actul în sine nu conține o
decizie abuzivă și ca atare nu poate vătăma drepturi sau interese legitime.
Există, așadar,
aparența de nemotivare a actului contestat, care este suficientă, în opinia
instanței, pentru a se reține existența unui caz bine justificat care impune
suspendarea actului administrativ”.
(Curtea de Apel
București, s. civ. nr. 6/07.01.2020, dosar nr. 7254/2/2019).
(3)
”În lipsa
motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiție
a actului respectiv este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula
asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită
măsură și absența acestei motivări favorizează emiterea unor acte
administrative abuzive, de vreme ce absența motivării lipsește de orice
eficiență controlul judecătoresc al actelor administrative .
Prin urmare,
trebuie admis că motivarea reprezintă o obligație generală, aplicabilă oricărui
act administrativ, că reprezintă o condiție de legalitate externă a actului,
care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia și
contextul adoptării sale, iar obiectivul său este prezentarea într-un mod clar
și neechivoc a raționamentului instituției emitente a actului .
În
raționamentul instanței, motivarea urmărește o dublă finalitate: îndeplinește,
în primul rând, o funcție de transparență în profitul beneficiarilor actului,
care vor putea, astfel, să verifice dacă actul este sau nu întemeiat; permite,
de asemenea, instanței să realizeze controlul său jurisdicțional, deci în cele
din urmă permite reconstituirea raționamentului efectuat de autorul actului
pentru a ajunge la adoptarea acestuia; desigur ea trebuie să figureze chiar în
cuprinsul actului și să fie realizată de autorul său.
Așadar, a
motiva implică a face cunoscute cu claritate elementele de fapt și de drept
care permit înțelegerea și aprecierea legalității sale, iar importanța acestei
exigențe depinde în mod considerabil de natura actului, de contextul juridic în
care el intervine, precum și de interesele pe care destinatarii actului ar
putea să le aibă în primirea acestor explicații și deci motivarea trebuie să
permită judecătorului să exercite un control asupra elementelor de fapt și de
drept care au servit drept bază de exercitare a puterii de apreciere, deci
trebuie realizată într-un mod suficient de detaliat, prin indicarea în speța de
față a motivelor pentru care autoritatea emitentă a ajuns la concluzia
necesității emiterii deciziei ca act administrativ, cu alte cuvinte, motivarea
trebuia să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.
Or, Curtea
constată că decizia contestată nu este motivată nici în fapt și nici în drept.
Motivarea în fapt a unui act administrativ presupune enunțarea împrejurărilor
care au determinat autoritatea să ia o anumită decizie, în speță eliberarea din
funcție, iar motivarea în drept este expresia principiului legalității actului
administrativ care impune ca autoritățile administrative să nu încalce legea,
iar pe de altă parte, ca deciziile acestora să se întemeieze pe lege.
Instanța nu
contestă apărările formulate în cauză referitor la marja de apreciere de care
dispune pârâtul, însă în absența unei minime motivări, actul administrativ
contestat nu poate fi examinat din perspectiva legalității și nici sub aspectul
oportunității, pentru a afla dacă marja de apreciere recunoscută autorității
publice a fost depășită .
Pârâtul nu a
putut indica nici măcar prin întâmpinarea formulată în prezenta cauză
dispoziția legală care îi permite eliberarea discreționară din funcție,
printr-un act administrativ ce nu trebuie motivat”.
(Curtea de Apel
București, s. civ. nr. 388/09.06.2020, dosar nr. 7217/2/2019).
