Articolul 551
Alte drepturi şi obligaţii specifice personalului contractual
(3)Dispoziţiile art. 376 alin. (2), 430, 432-434, 437-441, 443-449, 458 şi art.
506 alin. (1)-(9) se aplică în mod corespunzător şi personalului contractual.
Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici numiţi
pe perioadă determinată
(2)În situaţia în care, pe durata ocupării funcţiei
publice de execuţie temporar vacante potrivit art. 375 alin. (1) lit. a) şi b),
aceasta se vacantează în condiţiile legii, persoana care are competenţa legală
de numire în funcţia publică dispune, în cazuri temeinic justificate, numirea
funcţionarului public, cu acordul acestuia, pe durată nedeterminată.
Articolul 430
Respectarea Constituţiei şi a legilor
(1) Funcţionarii publici au obligaţia ca prin actele şi
faptele lor să promoveze supremaţia legii, să respecte Constituţia şi legile
ţării, statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor
în relaţia cu administraţia publică, precum şi să acţioneze pentru punerea în
aplicare a dispoziţiilor legale în conformitate cu atribuţiile care le revin,
cu aplicarea normelor de conduită care rezultă din îndatoririle prevăzute de
lege.
(2) Funcţionarii publici trebuie să se conformeze
dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi, datorată
naturii funcţiilor publice deţinute.
Articolul 432
Obligaţii în exercitarea dreptului la libera exprimare
(1) Funcţionarii publici au dreptul la libera exprimare,
în condiţiile legii.
(2) În exercitarea dreptului la liberă exprimare,
funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere demnităţii, imaginii,
precum şi vieţii intime, familiale şi private a oricărei persoane.
(3) În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu,
funcţionarii publici au obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei publice
deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii
sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
(4) În activitatea lor, funcţionarii publici au obligaţia
de a respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa influenţaţi de
considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor,
funcţionarii publici trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite
generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.
Articolul 433
Asigurarea unui serviciu public de calitate
(1) Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un
serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor prin participarea activă
la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării
competenţelor autorităţilor şi ale instituţiilor publice.
(2) În exercitarea funcţiei deţinute, funcţionarii
publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist, precum şi de a
asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă pentru a câştiga şi a
menţine încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea
autorităţilor şi instituţiilor publice.
Articolul 434
Loialitatea faţă de autorităţile şi instituţiile publice
(1) Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod
loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate
produce prejudicii imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
(2) Funcţionarilor publici le este interzis:
a)să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea
în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele
de acte cu caracter normativ sau individual;
b)să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile
aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea sau instituţia publică în
care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte sau să furnizeze în mod
neautorizat informaţii în legătură cu aceste litigii;
c)să dezvăluie şi să folosească informaţii care au
caracter secret, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;
d)să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice
sau juridice în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă natură
împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea.
(3) Prevederile alin. (2) se aplică şi după încetarea
raportului de serviciu, pentru o perioadă de 2 ani, dacă dispoziţiile din legi
speciale nu prevăd alte termene.
Articolul 437
Îndeplinirea atribuţiilor
(1) Funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din funcţia publică pe care o deţin,
precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate.
(2) Funcţionarul public are îndatorirea să îndeplinească
dispoziţiile primite de la superiorii ierarhici.
(3) Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris
şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic, dacă
le consideră ilegale. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la
cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de
situaţii.
(4) În cazul în care se constată, în condiţiile legii,
legalitatea dispoziţiei prevăzute la alin. (3), funcţionarul public răspunde în
condiţiile legii.
Articolul 438
Limitele delegării de atribuţii
(1) Delegarea de atribuţii corespunzătoare unei funcţii
publice vacante se dispune motivat prin act administrativ de către persoana
care are competenţa de numire în funcţia publică, pe o perioadă de maximum 6
luni într-un an calendaristic, în condiţiile prezentului cod.
(2) Delegarea de atribuţii corespunzătoare unei funcţii
publice ocupate al cărei titular se află în concediu în condiţiile legii sau
este delegat în condiţiile art. 504 ori se află în deplasare în interesul
serviciului se stabileşte prin fişa postului şi operează de drept, în
condiţiile prezentului cod.
(3) Delegarea de atribuţii corespunzătoare unei funcţii
publice nu se poate face prin delegarea tuturor atribuţiilor corespunzătoare
unei funcţii publice către acelaşi funcţionar public. Funcţionarul public care
preia atribuţiile delegate exercită pe perioada delegării de atribuţii şi
atribuţiile funcţiei publice pe care o deţine, precum şi atribuţiile parţial
preluate, cu excepţia situaţiei în care atribuţiile delegate presupun
exercitarea controlului ierarhic asupra funcţiei deţinute.
(4) În situaţia în care funcţia publică ale cărei
atribuţii sunt delegate şi funcţia publică al cărei titular preia parţial
atribuţiile delegate se află într-un raport ierarhic de subordonare,
funcţionarul public care preia atribuţiile delegate semnează pentru funcţia
publică ierarhic superioară.
(5) Prin excepţie de la alin. (3), atribuţiile funcţiei
publice de secretar general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale
pot fi delegate şi în totalitate, pentru perioada prevăzută la alin. (1),
conducătorului compartimentului juridic din cadrul aparatului de specialitate
al primarului, cu obligaţia delegării atribuţiilor proprii către alţi
funcţionari publici.
(6) În situaţia în care la nivelul unităţii
administrativ-teritoriale postul conducătorului compartimentului juridic este
vacant sau temporar vacant, atribuţiile funcţiei publice de secretar general al
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale pot fi delegate şi în
totalitate, pentru perioada prevăzută la alin. (1), unui alt funcţionar public,
cu respectarea alin. (9).
(7)Prin excepţie de la alin. (3) şi (9), în situaţia în
care la nivelul aparatului de specialitate al primarului nu există un
funcţionar public căruia să îi fie delegate atribuţiile funcţiei de secretar
general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, în condiţiile alin.
(5) sau (6), acestea sunt delegate unui alt funcţionar public, în următoarea
ordine:
a)unui funcţionar public cu studii superioare de licenţă
absolvită cu diplomă, în specialitate juridică sau administrativă;
b)unui funcţionar public cu studii superioare de licenţă.
(8) Delegarea de atribuţii se face numai cu informarea
prealabilă a funcţionarului public căruia i se deleagă atribuţiile.
(9) Funcţionarul public care preia atribuţiile delegate
trebuie să îndeplinească condiţiile de studii şi de vechime necesare pentru
ocuparea funcţiei publice ale cărei atribuţii îi sunt delegate.
(10) Nu pot fi delegate atribuţii funcţionarilor publici
debutanţi sau funcţionarilor publici care exercită funcţia publică în temeiul
unui raport de serviciu cu timp parţial.
(11) Funcţionarii publici pot îndeplini unele atribuţii
corespunzătoare unei funcţii de demnitate publică, ale unei funcţii de
autoritate publică sau ale unei alte funcţii publice, numai în condiţiile
expres prevăzute de lege.
(12)În cazul funcţiilor publice de execuţie vacante, cu
excepţia funcţiilor publice de auditor şi consilier juridic, atunci când aceste
funcţii sunt unice în cadrul autorităţii sau instituţiei publice, atribuţiile
pot fi delegate către cel puţin doi funcţionari publici, cu respectarea
prevederilor alin. (1) şi (8)-(10).
Articolul 439
Păstrarea secretului de stat, secretului de serviciu şi confidenţialitatea
Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de
stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu
faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea
funcţiei publice, în condiţiile legii, cu aplicarea dispoziţiilor în vigoare
privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Articolul 440
Interdicţia privind acceptarea darurilor sau a altor
avantaje
(1) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite
sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) bunurile
pe care funcţionarii publici le-au primit cu titlu gratuit în cadrul unor
activităţi de protocol în exercitarea mandatului sau a funcţiei publice
deţinute, care se supun prevederilor legale specifice.
Articolul 441
Utilizarea responsabilă a resurselor publice
(1) Funcţionarii publici sunt obligaţi să asigure
ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând
în orice situaţie ca un bun proprietar.
(2) Funcţionarii publici au obligaţia să folosească
timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau instituţiei
publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei publice
deţinute.
(3) Funcţionarii publici trebuie să propună şi să
asigure, potrivit atribuţiilor care le revin, folosirea utilă şi eficientă a
banilor publici, în conformitate cu prevederile legale.
(4) Funcţionarilor publici care desfăşoară activităţi în
interes personal, în condiţiile legii, le este interzis să folosească timpul de
lucru ori logistica autorităţii sau a instituţiei publice pentru realizarea
acestora.
Articolul 443
Folosirea imaginii proprii
Funcţionarilor publici le este interzis să permită
utilizarea funcţiei publice în acţiuni publicitare pentru promovarea unei
activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale.
Articolul 444
Limitarea participării la achiziţii, concesionări sau
închirieri
(1) Un funcţionar public nu poate achiziţiona un bun
aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, în următoarele
situaţii:
a)când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii
atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează
să fie vândute;
b)când a participat, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;
c)când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a
obţinut informaţii la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au
avut acces.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător
şi în cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea
publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Funcţionarilor publici le este interzisă furnizarea
informaţiilor referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a
statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, supuse operaţiunilor de
vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiţii decât cele prevăzute de
lege.
Articolul 445
Respectarea regimului juridic al conflictului de interese
şi al incompatibilităţilor
(1) Funcţionarii publici au obligaţia să respecte
întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al
incompatibilităţilor, precum şi normele de conduită.
(2) În aplicarea prevederilor alin. (1), funcţionarii
publici trebuie să exercite un rol activ, având obligaţia de a evalua
situaţiile care pot genera o situaţie de incompatibilitate sau un conflict de
interese şi de a acţiona pentru prevenirea apariţiei sau soluţionarea legală a
acestora.
(3) În situaţia intervenirii unei incompatibilităţi sau a
unui conflict de interese, funcţionarii publici au obligaţia de a acţiona
conform prevederilor legale pentru încetarea incompatibilităţii sau a
conflictului de interese, în termen legal.
(4) La numirea într-o funcţie publică, la încetarea
raportului de serviciu, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege, funcţionarii
publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile Legii nr. 176/2010, cu
modificările şi completările ulterioare, declaraţia de avere şi declaraţia de
interese. Declaraţia de avere şi declaraţia de interese se actualizează anual,
potrivit legii.
Articolul 446
Activitatea publică
(1) Comunicarea oficială a informaţiilor şi datelor
privind activitatea autorităţii sau instituţiei publice, precum şi relaţiile cu
mijloacele de informare în masă se asigură de către funcţionarii publici
desemnaţi în acest sens de conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în
condiţiile legii.
(2) Funcţionarii publici desemnaţi să participe la
activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să respecte
limitele mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii ori
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
(3) În cazul în care nu sunt desemnaţi în acest sens,
funcţionarii publici pot participa la activităţi sau dezbateri publice, având
obligaţia de a face cunoscut faptul că opinia exprimată nu reprezintă punctul
de vedere oficial al autorităţii ori instituţiei publice în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea.
(4) Funcţionarii publici pot participa la elaborarea de
publicaţii, pot elabora şi publica articole de specialitate şi lucrări literare
ori ştiinţifice, în condiţiile legii.
(5) Funcţionarii publici pot participa la emisiuni
audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar putea
afecta prestigiul funcţiei publice.
(6) În cazurile prevăzute la alin. (4) şi (5),
funcţionarii publici nu pot utiliza informaţii şi date la care au avut acces în
exercitarea funcţiei publice, dacă acestea nu au caracter public. Prevederile alin.
(3) se aplică în mod corespunzător.
(7) În exercitarea dreptului la replică şi la
rectificare, a dreptului la demnitate, a dreptului la imagine, precum şi a
dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, funcţionarii publici îşi pot
exprima public opinia personală în cazul în care prin articole de presă sau în
emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor sau a
familiei lor. Prevederile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
(8) Funcţionarii publici îşi asumă responsabilitatea
pentru apariţia publică şi pentru conţinutul informaţiilor prezentate, care
trebuie să fie în acord cu principiile şi normele de conduită prevăzute de
prezentul cod.
(9) Prevederile alin. (1)-(8) se aplică indiferent de modalitatea
şi de mediul de comunicare.
Articolul 447
Conduita în relaţiile cu cetăţenii
(1) În relaţiile cu persoanele fizice şi cu
reprezentanţii persoanelor juridice care se adresează autorităţii sau
instituţiei publice, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă un comportament
bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine, integritate morală şi
profesională.
(2) Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce
atingere onoarei, reputaţiei, demnităţii, integrităţii fizice şi morale a
persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:
a)întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
b)acte sau fapte care pot afecta integritatea fizică sau
psihică a oricărei persoane.
(3) Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine
imparţială şi justificată pentru rezolvarea legală, clară şi eficientă a
problemelor cetăţenilor.
(4) Pentru realizarea unor raporturi sociale şi
profesionale care să asigure demnitatea persoanelor, eficienţa activităţii,
precum şi creşterea calităţii serviciului public, se recomandă respectarea
normelor de conduită prevăzute la alin. (1)-(3) şi de către celelalte subiecte
ale acestor raporturi.
(5) Funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine
demnă şi civilizată faţă de orice persoană cu care intră în legătură în
exercitarea funcţiei publice, fiind îndrituiţi, pe bază de reciprocitate, să
solicite acesteia un comportament similar.
(6) Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura
egalitatea de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a
preveni şi combate orice formă de discriminare în îndeplinirea atribuţiilor
profesionale.
Articolul 448
Conduita în cadrul relaţiilor internaţionale
(1) Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau
instituţia publică în cadrul unor organizaţii internaţionale, instituţii de
învăţământ, conferinţe, seminare şi alte activităţi cu caracter internaţional
au obligaţia să promoveze o imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau
instituţiei publice pe care o reprezintă.
(2) În relaţiile cu reprezentanţii altor state,
funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind
aspecte naţionale sau dispute internaţionale.
(3) În deplasările externe, funcţionarii publici sunt
obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi le este
interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă.
Articolul 449
Obiectivitate şi responsabilitate în luarea deciziilor
(1) În procesul de luare a deciziilor, funcţionarii
publici au obligaţia să acţioneze conform prevederilor legale şi să îşi
exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial.
(2) Funcţionarilor publici le este interzis să promită
luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de către alţi
funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.
(3) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să
sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine,
în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în
care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice
oferite cetăţenilor.
(4) În exercitarea atribuţiilor de coordonare, precum şi
a atribuţiilor specifice funcţiilor publice de conducere, funcţionarii publici
au obligaţia de a asigura organizarea activităţii personalului, de a manifesta
iniţiativă şi responsabilitate şi de a susţine propunerile personalului din
subordine.
(5) Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici
de conducere au obligaţia să asigure egalitatea de şanse şi tratament cu
privire la dezvoltarea carierei personalului din subordine, în condiţiile
legislaţiei specifice aplicabile fiecărei categorii de personal. În acest sens,
aceştia au obligaţia:
a)să repartizeze sarcinile în mod echilibrat,
corespunzător nivelului de competenţă aferent funcţiei publice ocupate şi
carierei individuale a fiecărei persoane din subordine;
b)să asigure coordonarea modului de îndeplinire a
sarcinilor, cu valorificarea corespunzătoare a competenţelor fiecărei persoane
din subordine;
c)să monitorizeze performanţa profesională individuală şi
colectivă a personalului din subordine, să semnaleze în mod individual
performanţele necorespunzătoare şi să implementeze măsuri destinate ameliorării
performanţei individuale şi, după caz, colective, atunci când este necesar;
d)să examineze şi să aplice cu obiectivitate criteriile
de evaluare a competenţei profesionale pentru personalul din subordine, atunci
când propun acordarea de stimulente materiale sau morale;
e)să evalueze în mod obiectiv necesarul de instruire
profesională al fiecărui subordonat şi să propună participarea la programe de
formare şi perfecţionare profesională pentru fiecare persoană din subordine;
f)să delege sarcini şi responsabilităţi, în condiţiile
legii, persoanelor din subordine care deţin cunoştinţele, competenţele şi
îndeplinesc condiţiile legale necesare exercitării funcţiei respective;
g)să excludă orice formă de discriminare şi de hărţuire,
de orice natură şi în orice situaţie, cu privire la personalul din subordine.
(6) În scopul asigurării condiţiilor necesare
îndeplinirii cu imparţialitate a îndatoririlor ce decurg din raporturile
ierarhice, înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere au
obligaţia de a nu se angaja în relaţii patrimoniale cu personalul din
subordine.
Articolul 458
Formarea şi perfecţionarea profesională
(1) Funcţionarii publici au dreptul şi obligaţia de a-şi
îmbunătăţi în mod continuu abilităţile şi pregătirea profesională.
(2) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de
a asigura participarea pentru fiecare funcţionar public la cel puţin un program
de formare şi perfecţionare profesională o dată la doi ani, organizat de
Institutul Naţional de Administraţie sau de alţi furnizori de formare
profesională, în condiţiile legii.
(3) Programele de formare specializată destinate
dezvoltării competenţelor necesare exercitării unei funcţii publice de
conducere sunt organizate de Institutul Naţional de Administraţie, în
condiţiile legii.
(4) Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să
prevadă în buget sumele necesare pentru plata taxelor estimate pentru
participarea la programe de formare şi perfecţionare profesională organizate la
iniţiativa ori în interesul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi, în
situaţia în care estimează că programele de formare şi perfecţionare
profesională se vor desfăşura în afara localităţii, sumele necesare pentru
asigurarea cheltuielilor de transport, cazare şi masă, în condiţiile
legislaţiei specifice.
(5) Pe perioada în care urmează programe de formare şi de
perfecţionare profesională, funcţionarii publici beneficiază de drepturile
salariale cuvenite, în situaţia în care programele sunt:
a)organizate la iniţiativa ori în interesul autorităţii
sau instituţiei publice;
b)urmate la iniţiativa funcţionarului public, cu acordul
persoanei care are competenţa de numire, şi numai în cazul în care
perfecţionarea profesională are legătură cu domeniul de activitate al
instituţiei sau autorităţii publice sau cu specificul activităţii derulate de
funcţionarul public în cadrul acesteia.
(6) Funcţionarii publici care urmează programe de formare
şi perfecţionare cu o durată mai mare de 90 de zile într-un an calendaristic,
organizate în ţară sau în străinătate, finanţate integral sau parţial prin
bugetul autorităţii sau instituţiei publice, din bugetul de stat sau bugetul local,
sunt obligaţi să se angajeze în scris că vor lucra în administraţia publică
între 2 şi 5 ani de la terminarea programelor, proporţional cu numărul zilelor
de formare sau perfecţionare de care au beneficiat, dacă pentru programul
respectiv nu este prevăzută o altă perioadă.
(7)Funcţionarii publici care au urmat forme de
perfecţionare profesională, în condiţiile alin. (6), ale căror raporturi de
serviciu încetează, potrivit dispoziţiilor art. 516 lit. b), d) şi e), ale art.
517 alin. (1) lit. g)-j) sau art. 519 alin. (1) lit. e), înainte de împlinirea
termenului prevăzut, sunt obligaţi să restituie contravaloarea cheltuielilor
efectuate pentru perfecţionare, precum şi, după caz, drepturile salariale
primite pe perioada perfecţionării, calculate în condiţiile legii proporţional
cu perioada rămasă până la împlinirea termenului.
(8) Persoanele care au urmat un program de formare şi
perfecţionare, dar nu au absolvit-o din vina lor, sunt obligate să restituie
instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea cheltuielilor efectuate din
bugetul propriu, precum şi drepturile salariale primite în perioada
perfecţionării, calculate în condiţiile legii, dacă acestea au fost suportate
de autoritatea sau instituţia publică.
(9) Nu constituie formare şi perfecţionare profesională
şi nu pot fi finanţate din bugetul de stat sau din bugetul local studiile
universitare definite în condiţiile prevăzute de legislaţia specifică.
(10) Normele metodologice cu privire la formarea şi
perfecţionarea profesională a funcţionarilor publici, inclusiv drepturile şi
obligaţiile asociate procesului de formare sunt stabilite prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea ministerului cu atribuţii în domeniul administraţiei
publice.
Articolul 506
Transferul
(1) Transferul poate avea loc după cum urmează:
a)în interesul serviciului;
b)la cererea funcţionarului public.
(2) Transferul se poate face pe o funcţie publică vacantă
de acelaşi nivel, cu respectarea categoriei, clasei şi gradului profesional al
funcţionarului public, sau într-o funcţie publică vacantă de nivel inferior.
(3) Pentru funcţionarii publici de execuţie prin funcţie
publică de nivel inferior se înţelege orice funcţie publică cu grad profesional
mai mic decât gradul profesional al funcţiei publice deţinute sau de clasă de
nivel inferior.
(4) Pentru funcţionarii publici de conducere prin funcţie
publică de nivel inferior se înţelege o funcţie publică de conducere situată
ierarhic la un nivel inferior funcţiei publice deţinute, potrivit ierarhizării
prevăzute la art. 390, precum şi orice funcţie publică de execuţie.
(5) Funcţionarul public trebuie să îndeplinească
condiţiile de studii, condiţiile de vechime şi condiţiile specifice pentru
ocuparea funcţiei publice în care urmează să fie transferat. Verificarea
condiţiilor de realizare a transferului este în sarcina conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice la care se transferă funcţionarul public.
(6) Transferul în interesul serviciului se face la
solicitarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care urmează
să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul public, cu acordul scris al
funcţionarului public şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice în care este numit funcţionarul public.
(7) În cazul transferului în interesul serviciului în
altă localitate decât cea în care îşi are sediul autoritatea sau instituţia
publică de la care se transferă, funcţionarul public transferat are dreptul la
o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna
anterioară celei în care se transferă şi la un concediu plătit de 5 zile lucrătoare.
Plata acestor drepturi se suportă de autoritatea sau instituţia publică la care
se face transferul, în termen de cel mult 15 zile de la data aprobării
transferului. Nu beneficiază de dreptul la indemnizaţie funcţionarii publici
care au domiciliul în localitatea în care îşi are sediul autoritatea sau
instituţia publică la care se transferă.
(8) Transferul la cerere se face la solicitarea
funcţionarului public şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare activitatea funcţionarul
public. Autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia s-a aprobat
transferul la cerere al funcţionarului public înştiinţează cu celeritate
autoritatea sau instituţia publică în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea
funcţionarul public, despre aprobarea cererii de transfer. În termen de maximum
10 zile lucrătoare de la primirea înştiinţării, conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public are
obligaţia să emită actul administrativ de modificare a raporturilor de serviciu
ale funcţionarului public, cu precizarea datei de la care operează transferul
la cerere. Data de la care operează transferul la cerere nu poate depăşi 30 de
zile calendaristice de la data emiterii actului administrativ.
(9) Autorităţile sau instituţiile publice pot aproba
proceduri interne de selecţie a funcţionarilor publici prin transfer, respectiv
de verificare a condiţiilor de realizare a transferului.
Temei legal: ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 57
din 3 iulie 2019 privind Codul administrativ
|
EMITENT |
GUVERNUL ROMÂNIEI |
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 555 din 5 iulie 2019
Data intrării în vigoare 05-07-2019
Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reputația
nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
Așadar, o persoană juridică nu poate fi exclusă de la dreptul de
a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație,
drept care nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca
element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia
subiectului de drept persoană fizică, potrivit art. 72 Cod civil) ca mod de
percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. (Decizia
nr. 2532 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți
de Casație și Justiție)
Acțiune în răspundere civilă delictuală. Societate comercială. Drepturi
nepatrimonale. Dreptul la reputație. Despăgubiri morale
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă
C.civ., art. 72, art. 252, art. 257, art. 1349, art. 1381
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil
rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică,
are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepatrimoniale,
printre acestea regăsindu-se dreptul la reputaţie
şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252
Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele
referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică,
însă alte drepturi dintre cele prevăzute de acest text de lege pot aparține și
unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei
umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce
reglementează dreptul la demnitate, se face referire
doar la persoana fizică, dispozițiile alin.
(2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce
atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica
și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept
care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de
drept, titular de drepturi şi obligaţii,
iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de
drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca
element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia
subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere
din partea altor subiecte de drept.
Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art.
252 Cod civil, societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă
de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea
dreptului la reputație.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 31.01.2017, reclamantele SC A. SCM
și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței să dispună
obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 lei către reclamanta
A. SCM, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea
societăţii şi a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri
pentru daunele produse prin denigrarea acesteia.
Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A. SCM, prin reprezentant
legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor
pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica
cuantumul acestora.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brașov – Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr.222S din 25.10.2019, Tribunalul Brașov – Secţia I
civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. SCM și B., ca
neîntemeiată.
A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de
intervenienta D.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta
E. SRL.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Brașov
Prin decizia nr.1350/Ap din 8.10.2019, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a
respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a apelantei B.
pentru reclamanta SC A. SCM, invocată de pârâtul C.
A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. SCM împotriva sentinţei
civile nr.222S/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat.
A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe
care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de
reclamanta B. împotriva pârâtului C.
A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu
reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor
procesuale.
A admis în parte cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului
formulată de intervenienta D.
A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea
de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția
de respingere a cererii formulate de reclamanta A. SCM, precum și cu
privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de
intervenienta principală SC E. SRL.
L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de
3.240 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 lei taxă judiciară
de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și
suma de 3.200 lei cu titlu de onorariu avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs
reclamanta A. SCM şi pârâtul C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. SCM a formulat următoarele
critici:
Soluția pronunțată în privința daunelor către S.C. A. SCM este nefondată. Prin
respingerea aecstor pretenții instanța de apel a limitat dreptul de
protecție recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio
distincție între persoanele fizice și cele juridice și nu limitează
drepturile nepatrimoniale ocrotite.
Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate,
instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor,
însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.
Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde
despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a
prejudiciului. Dispozițiile art.257 Cod civil se aplică prin asemănare și
drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.
De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care
reglementează dreptul la reputație, fac referire
doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol
menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare
și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență,
decizia nr.158/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel,
care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei
societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială,
nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât
chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a
conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor
aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre
acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice
administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele
intentate de către pârât afectând ambele persoane.
Potrivit art.15 Cod civil, niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a
vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar
bunei-credințe.
În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel,
niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care
demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către
pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile
depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire
directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de
instanță.
În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru
atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art.1357
Cod civil. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a
fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire
socială.
În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se
constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A.
SCM, se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material,
în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și
anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în
perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii
delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu
este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a
observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare
culpe care, de altfel, a și fost probată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură
civilă.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele
susţineri:
Se invocă excepția nulității absolute a deciziei atacate, având în vedere că
aceasta a fost pronunțată în complet de divergență, cu nerespectarea normelor
procedurale care impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care
făceau obiectul divergenței. Se face trimitere, în acest
sens, la statuările din decizia nr.1965/2016 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.
Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu
încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se
judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea
judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un
judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a
participat.
De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet,
menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de
atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către
reclamanta B.
Se mai arată că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. În acest
sens, se citează din considerentele instanței de fond, în sprijinul celor
reținute de aceasta fiind evocate și prevederile art.31 și art.43 alin.(3) din
Legea nr.1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de
a ataca în justiție hotărârile generale ale societății.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.1, 5, 6 și 8 Cod
procedură civilă.
5. Apărările formulate în cauză
Pârâtul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante,
prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității recursului
declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepția
nulității recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în
motivele de casare prevăzute de art.488 Cod procedură civilă, precum și pentru
întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În
subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Reclamantele SC A. SCM și B. au formulat întâmpinare la recursul
declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca
nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin
raportare la actele şi lucrările dosarului
şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că
recursurile declarate de reclamanta A. SCM şi de pârâtul C. sunt fondate pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
1. Recursul declarat de reclamanta A. SCM.
Obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată,
este reprezentat de o acţiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de
pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces
liber la justiţie în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri
de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata
a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, aşadar, de a
vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate şi
reputaţie.
Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările
referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate
prevederile art. 1349 şi 1381 Cod civil, raportate la dispoziţiile
legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257
Cod civil.
Prin motivele de recurs, reclamanta A. SCM a susținut că este adevărat că
dispozițiile art.72 Cod civil, care
reglementează dreptul la reputație, fac referire
doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol
menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice,
învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează
cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei
societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială,
nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât
chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a
conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor
aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre
acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor
morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele
care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a
reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop
decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar „imaginea” sa,
înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de
comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de
apelanta-reclamantă A. SCM nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un
interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție
a art. 257 Cod civil. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei
persoană juridică.
Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A.
SCM relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.
Potrivit art. 72 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană
are dreptul la respectarea demnității sale”, iar conform alin. (2) al aceluiași
articol „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei
persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute
de art. 75”.
Pe de altă parte, art. 252 Cod civil prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea
valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea
fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de
conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.
În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a
încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta
este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 Cod civil, ce stabilesc faptul
că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor
nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257
Cod civil, că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică,
are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252
Cod civil, printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost
invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie
şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod
civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele
referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică.
Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține și
unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei
umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce
reglementează dreptul la demnitate, se face referire
doar la persoana fizică, dispozițiile alin.
(2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce
atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica
și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept
care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de
drept, titular de drepturi şi obligaţii,
iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de
drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca
element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia
subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere
din partea altor subiecte de drept.
Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi
exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru
încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale,
anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art.
257 raportat la art. 252 Cod civil, Înalta Curte constată că este
fondată critica formulată de reclamanta A. SCM, fiind incident motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că urmează a
casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia
dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății
reclamante.
În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de
apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca
fiind contrară intereselor A. SCM, reclamanta reiterând în acest context
faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia
evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A. SCM, exercitarea abuzivă a
drepturilor procesuale) și a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiția
culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma
obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de
situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care
sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin
art. 488 Cod procedură civilă.
2.Recursul declarat de pârâtul C.
Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.
Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor
procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență.
Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea
părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanţa
de apel nu a procedat în acest mod.
Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea
dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în
complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător
trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să
hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
Această critică este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 398 alin. (3) Cod procedură civilă: „În cazul în
care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de
divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui
instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui
judecător desemnat de președinte” (forma în vigoare a articolului înainte de
modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă
în cauză în raport de dispozițiile art. 24 Cod procedură civilă și de data
formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017).
De asemenea, conform prevederilor art. 399 Cod procedură civilă:
„(1) În situația prevăzută la art.398 alin. (3), divergența se judecă
în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăși 20
de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile
considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care
se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când
apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte
măsuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în
divergență.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii
având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat
divergența.
(5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după
judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte
de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei”.
În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate
asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea
de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin
surprindere asupra obiectului acesteia.
Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce
urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de
apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca
procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol,
pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1
octombrie 2019, cu citarea părților.
Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât
a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua
încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) Cod
procedură civilă, a adus la cunoștința părților faptul că divergența
s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere
introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399
alin. (3) Cod procedură civilă, reluând dezbaterile, a acordat cuvântul
părților asupra cererii introductive de instanță.
Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se
consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea
cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este
întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă „nereluarea dezbaterilor
asupra chestiunilor rămase în divergenţă”, din cuprinsul încheierii rezultând
că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea
apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi
judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa
pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată
de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) Cod procedură civilă, ca
şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de
opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă
astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor
procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în
ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze,
completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea
chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu
acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe
capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul
comun al părţilor reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi
judecători, aşa cum invocă pârâtul.
Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, că în cauză nu se poate reține că
instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a
căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.
Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de
judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor
considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au
fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B.,
interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi
analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare
îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste
motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în
plata de daune morale către reclamanta B..
Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul
că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și
prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în
coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod
procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civilă, care reglementează condițiile
răspunderii civile delictuale, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi
de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o
reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au
fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate
susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului
pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc
în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a
pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent
cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au
formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între
prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile
imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.
Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar
asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit
de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 Cod civil.
În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488
alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate
de reclamanta A. SCM și de pârâtul C. împotriva deciziei nr.1350Ap din
8.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Brașov – Secţia civilă şi va casa
decizia recurată.
Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după
casare, conform art. 497 Cod procedură civilă s-a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeaşi curte de apel.
