Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reputația
nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
Așadar, o persoană juridică nu poate fi exclusă de la dreptul de
a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație,
drept care nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca
element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia
subiectului de drept persoană fizică, potrivit art. 72 Cod civil) ca mod de
percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. (Decizia
nr. 2532 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți
de Casație și Justiție)
Acțiune în răspundere civilă delictuală. Societate comercială. Drepturi
nepatrimonale. Dreptul la reputație. Despăgubiri morale
Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă
C.civ., art. 72, art. 252, art. 257, art. 1349, art. 1381
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil
rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică,
are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepatrimoniale,
printre acestea regăsindu-se dreptul la reputaţie
şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252
Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele
referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică,
însă alte drepturi dintre cele prevăzute de acest text de lege pot aparține și
unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei
umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce
reglementează dreptul la demnitate, se face referire
doar la persoana fizică, dispozițiile alin.
(2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce
atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica
și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept
care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de
drept, titular de drepturi şi obligaţii,
iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de
drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca
element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia
subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere
din partea altor subiecte de drept.
Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art.
252 Cod civil, societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă
de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea
dreptului la reputație.
I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 31.01.2017, reclamantele SC A. SCM
și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței să dispună
obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 lei către reclamanta
A. SCM, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea
societăţii şi a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri
pentru daunele produse prin denigrarea acesteia.
Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A. SCM, prin reprezentant
legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor
pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica
cuantumul acestora.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brașov – Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr.222S din 25.10.2019, Tribunalul Brașov – Secţia I
civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. SCM și B., ca
neîntemeiată.
A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de
intervenienta D.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta
E. SRL.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Brașov
Prin decizia nr.1350/Ap din 8.10.2019, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a
respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a apelantei B.
pentru reclamanta SC A. SCM, invocată de pârâtul C.
A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. SCM împotriva sentinţei
civile nr.222S/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat.
A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe
care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de
reclamanta B. împotriva pârâtului C.
A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu
reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor
procesuale.
A admis în parte cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului
formulată de intervenienta D.
A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea
de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția
de respingere a cererii formulate de reclamanta A. SCM, precum și cu
privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de
intervenienta principală SC E. SRL.
L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de
3.240 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 lei taxă judiciară
de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și
suma de 3.200 lei cu titlu de onorariu avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs
reclamanta A. SCM şi pârâtul C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. SCM a formulat următoarele
critici:
Soluția pronunțată în privința daunelor către S.C. A. SCM este nefondată. Prin
respingerea aecstor pretenții instanța de apel a limitat dreptul de
protecție recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio
distincție între persoanele fizice și cele juridice și nu limitează
drepturile nepatrimoniale ocrotite.
Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate,
instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor,
însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.
Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde
despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a
prejudiciului. Dispozițiile art.257 Cod civil se aplică prin asemănare și
drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.
De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care
reglementează dreptul la reputație, fac referire
doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol
menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare
și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență,
decizia nr.158/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel,
care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei
societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială,
nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât
chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a
conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor
aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre
acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice
administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele
intentate de către pârât afectând ambele persoane.
Potrivit art.15 Cod civil, niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a
vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar
bunei-credințe.
În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel,
niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care
demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către
pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile
depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire
directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de
instanță.
În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru
atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art.1357
Cod civil. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a
fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire
socială.
În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se
constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A.
SCM, se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material,
în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și
anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în
perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii
delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu
este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a
observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare
culpe care, de altfel, a și fost probată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură
civilă.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele
susţineri:
Se invocă excepția nulității absolute a deciziei atacate, având în vedere că
aceasta a fost pronunțată în complet de divergență, cu nerespectarea normelor
procedurale care impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care
făceau obiectul divergenței. Se face trimitere, în acest
sens, la statuările din decizia nr.1965/2016 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.
Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu
încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se
judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea
judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un
judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a
participat.
De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet,
menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de
atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către
reclamanta B.
Se mai arată că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. În acest
sens, se citează din considerentele instanței de fond, în sprijinul celor
reținute de aceasta fiind evocate și prevederile art.31 și art.43 alin.(3) din
Legea nr.1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de
a ataca în justiție hotărârile generale ale societății.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.1, 5, 6 și 8 Cod
procedură civilă.
5. Apărările formulate în cauză
Pârâtul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante,
prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității recursului
declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepția
nulității recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în
motivele de casare prevăzute de art.488 Cod procedură civilă, precum și pentru
întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În
subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Reclamantele SC A. SCM și B. au formulat întâmpinare la recursul
declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca
nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin
raportare la actele şi lucrările dosarului
şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că
recursurile declarate de reclamanta A. SCM şi de pârâtul C. sunt fondate pentru
considerentele ce urmează să fie expuse.
1. Recursul declarat de reclamanta A. SCM.
Obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată,
este reprezentat de o acţiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de
pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces
liber la justiţie în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri
de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata
a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, aşadar, de a
vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate şi
reputaţie.
Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările
referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate
prevederile art. 1349 şi 1381 Cod civil, raportate la dispoziţiile
legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257
Cod civil.
Prin motivele de recurs, reclamanta A. SCM a susținut că este adevărat că
dispozițiile art.72 Cod civil, care
reglementează dreptul la reputație, fac referire
doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol
menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice,
învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează
cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei
societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială,
nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât
chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a
conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor
aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre
acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor
morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele
care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a
reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop
decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar „imaginea” sa,
înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de
comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de
apelanta-reclamantă A. SCM nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un
interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție
a art. 257 Cod civil. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei
persoană juridică.
Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A.
SCM relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.
Potrivit art. 72 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană
are dreptul la respectarea demnității sale”, iar conform alin. (2) al aceluiași
articol „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei
persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute
de art. 75”.
Pe de altă parte, art. 252 Cod civil prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea
valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea
fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de
conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.
În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a
încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta
este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 Cod civil, ce stabilesc faptul
că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor
nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257
Cod civil, că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică,
are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252
Cod civil, printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost
invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie
şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod
civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele
referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică.
Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține și
unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei
umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce
reglementează dreptul la demnitate, se face referire
doar la persoana fizică, dispozițiile alin.
(2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce
atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica
și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept
care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de
drept, titular de drepturi şi obligaţii,
iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de
drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca
element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia
subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere
din partea altor subiecte de drept.
Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi
exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru
încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale,
anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art.
257 raportat la art. 252 Cod civil, Înalta Curte constată că este
fondată critica formulată de reclamanta A. SCM, fiind incident motivul de casare
prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că urmează a
casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia
dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății
reclamante.
În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de
apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca
fiind contrară intereselor A. SCM, reclamanta reiterând în acest context
faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia
evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A. SCM, exercitarea abuzivă a
drepturilor procesuale) și a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiția
culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma
obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de
situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care
sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin
art. 488 Cod procedură civilă.
2.Recursul declarat de pârâtul C.
Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva
dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.
Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor
procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență.
Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea
părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanţa
de apel nu a procedat în acest mod.
Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea
dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea
judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în
complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător
trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să
hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
Această critică este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 398 alin. (3) Cod procedură civilă: „În cazul în
care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de
divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui
instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui
judecător desemnat de președinte” (forma în vigoare a articolului înainte de
modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă
în cauză în raport de dispozițiile art. 24 Cod procedură civilă și de data
formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017).
De asemenea, conform prevederilor art. 399 Cod procedură civilă:
„(1) În situația prevăzută la art.398 alin. (3), divergența se judecă
în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăși 20
de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile
considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care
se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când
apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte
măsuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în
divergență.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii
având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat
divergența.
(5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după
judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte
de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei”.
În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate
asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea
de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin
surprindere asupra obiectului acesteia.
Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce
urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de
apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca
procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol,
pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1
octombrie 2019, cu citarea părților.
Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât
a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua
încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) Cod
procedură civilă, a adus la cunoștința părților faptul că divergența
s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere
introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399
alin. (3) Cod procedură civilă, reluând dezbaterile, a acordat cuvântul
părților asupra cererii introductive de instanță.
Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se
consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea
cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este
întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă „nereluarea dezbaterilor
asupra chestiunilor rămase în divergenţă”, din cuprinsul încheierii rezultând
că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea
apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi
judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa
pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată
de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) Cod procedură civilă, ca
şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de
opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă
astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor
procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în
ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze,
completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea
chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu
acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe
capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul
comun al părţilor reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi
judecători, aşa cum invocă pârâtul.
Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488
alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, că în cauză nu se poate reține că
instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a
căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.
Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de
judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor
considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au
fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B.,
interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi
analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare
îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste
motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în
plata de daune morale către reclamanta B..
Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul
că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și
prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în
coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod
procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civilă, care reglementează condițiile
răspunderii civile delictuale, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o
faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi
de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o
reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au
fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate
susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului
pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc
în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a
pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent
cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au
formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între
prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile
imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.
Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar
asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit
de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 Cod civil.
În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488
alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate
de reclamanta A. SCM și de pârâtul C. împotriva deciziei nr.1350Ap din
8.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Brașov – Secţia civilă şi va casa
decizia recurată.
Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după
casare, conform art. 497 Cod procedură civilă s-a dispus trimiterea cauzei spre
rejudecare la aceeaşi curte de apel.
