marți, 12 aprilie 2022

Articole noi la https://www.legistm.ro/blog

 

sâmbătă, 2 aprilie 2022

Dreptul la reputație al persoanei juridice

 


 

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice. Așadar, o persoană juridică nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație, drept care nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică, potrivit art. 72 Cod civil) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. (Decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)


Acțiune în răspundere civilă delictuală. Societate comercială. Drepturi nepatrimonale. Dreptul la reputație. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

C.civ., art. 72, art. 252, art. 257, art. 1349, art. 1381

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepatrimoniale, printre acestea regăsindu-se dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică, însă alte drepturi dintre cele prevăzute de acest text de lege pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.
Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 31.01.2017, reclamantele SC A. SCM și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 lei către reclamanta A. SCM, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea societăţii şi a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea acesteia.
Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A. SCM, prin reprezentant legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica cuantumul acestora.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brașov – Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr.222S din 25.10.2019, Tribunalul Brașov – Secţia I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. SCM și B., ca neîntemeiată.
A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. SRL.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Brașov
Prin decizia nr.1350/Ap din 8.10.2019, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a apelantei B. pentru reclamanta SC A. SCM, invocată de pârâtul C.
A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. SCM împotriva sentinţei civile nr.222S/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat.
A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta B. împotriva pârâtului C.
A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
A admis în parte cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.
A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția de respingere a cererii formulate de reclamanta A. SCM, precum și cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta principală SC E. SRL.
L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de 3.240 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 lei taxă judiciară de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și suma de 3.200 lei cu titlu de onorariu avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs reclamanta A. SCM şi pârâtul C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. SCM a formulat următoarele critici:
Soluția pronunțată în privința daunelor către S.C. A. SCM este nefondată. Prin respingerea aecstor pretenții instanța de apel a limitat dreptul de protecție recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio distincție între persoanele fizice și cele juridice și nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite.
Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.
Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a prejudiciului. Dispozițiile art.257 Cod civil se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.
De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență, decizia nr.158/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel, care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele intentate de către pârât afectând ambele persoane.
Potrivit art.15 Cod civil, niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel, niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de instanță.
În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art.1357 Cod civil. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire socială.
În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A. SCM, se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material, în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare culpe care, de altfel, a și fost probată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele susţineri:
Se invocă excepția nulității absolute a deciziei atacate, având în vedere că aceasta a fost pronunțată în complet de divergență, cu nerespectarea normelor procedurale care impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței. Se face trimitere, în acest sens, la statuările din decizia nr.1965/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.
Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către reclamanta B.
Se mai arată că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, se citează din considerentele instanței de fond, în sprijinul celor reținute de aceasta fiind evocate și prevederile art.31 și art.43 alin.(3) din Legea nr.1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de a ataca în justiție hotărârile generale ale societății.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.1, 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.
5. Apărările formulate în cauză
Pârâtul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante, prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepția nulității recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 Cod procedură civilă, precum și pentru întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Reclamantele SC A. SCM și B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. SCM şi de pârâtul C. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
1. Recursul declarat de reclamanta A. SCM.
Obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată, este reprezentat de o acţiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces liber la justiţie în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, aşadar, de a vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate şi reputaţie.
Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate prevederile art. 1349 şi 1381 Cod civil, raportate la dispoziţiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257 Cod civil.
Prin motivele de recurs, reclamanta A. SCM a susținut că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice, învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar „imaginea” sa, înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de apelanta-reclamantă A. SCM nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție a art. 257 Cod civil. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei persoană juridică.
Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A. SCM relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.
Potrivit art. 72 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75”.
Pe de altă parte, art. 252 Cod civil prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.
În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 Cod civil, ce stabilesc faptul că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257 Cod civil, că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252 Cod civil, printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică. Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.
Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, Înalta Curte constată că este fondată critica formulată de reclamanta A. SCM, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că urmează a casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății reclamante.
În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca fiind contrară intereselor A. SCM, reclamanta reiterând în acest context faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A. SCM, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale) și a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiția culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin art. 488 Cod procedură civilă.
2.Recursul declarat de pârâtul C.
Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.
Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență.
Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanţa de apel nu a procedat în acest mod.
Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
Această critică este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 398 alin. (3) Cod procedură civilă: „În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte” (forma în vigoare a articolului înainte de modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă în cauză în raport de dispozițiile art. 24 Cod procedură civilă și de data formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017).
De asemenea, conform prevederilor art. 399 Cod procedură civilă:
„(1) În situația prevăzută la art.398 alin. (3), divergența se judecă în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăși 20 de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergență.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat divergența.
(5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei”.
În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia.
Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1 octombrie 2019, cu citarea părților.
Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) Cod procedură civilă, a adus la cunoștința părților faptul că divergența s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă, reluând dezbaterile, a acordat cuvântul părților asupra cererii introductive de instanță.
Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă „nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă”, din cuprinsul încheierii rezultând că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) Cod procedură civilă, ca şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul comun al părţilor reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi judecători, aşa cum invocă pârâtul.
Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, că în cauză nu se poate reține că instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.
Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B., interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în plata de daune morale către reclamanta B..
Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civilă, care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.

Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 Cod civil.
În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta A. SCM și de pârâtul C. împotriva deciziei nr.1350Ap din 8.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Brașov – Secţia civilă şi va casa decizia recurată.
Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după casare, conform art. 497 Cod procedură civilă s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

sâmbătă, 19 martie 2022

Hărțuirea morală la locul de muncă

  

Potrivit art. 253 din Codul Muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situația în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpă angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Răspunderea pentru prejudiciul moral cauzat presupune existența unui raport de muncă și în derularea raportului de muncă să se producă, cu vinovăție, o faptă ilicită care a cauzat un prejudiciu, între faptă și prejudiciu să existe un raport de cauzalitate.


Contractul individual de muncă se caracterizează prin următoarele elemente: prestarea muncii, salariul și subordonarea angajatului față de angajator, neexistând contract individual de muncă fără unul dintre aceste elemente.

Disciplina muncii este o condiție obiectivă, necesară și indispensabilă desfășurării activității fiecărui angajator.

Hărțuirea morală trebuie considerată un comportament abuziv, contrar eticii și, în consecință, inacceptabil în mediul de muncă, motiv pentru care prevenirea hărțuirii morale la locurile de muncă este unul dintre obiectivele enunțate în Comunicatul Comisiei Europene privind nouă strategie în domeniul securității și sănătății în muncă.

Relațiile de muncă din cadrul colectivului pot fi destul de intense, iar cei implicați pot împărtăși interese comune deoarece angajații sunt dependenți unul de celălalt pentru munca în echipă, sprijin și nu în ultimul rând sunt dependenți de superiorul lor pentru oportunități și succesul în carieră. Astfel, motivele pentru declanșarea hărțuirii pot fi de natură politică, socială sau psihologică, iar problemele cauzate de proasta administrare, frustrarea, insecuritatea financiară a jobului, pot să creeze medii ostile în cadrul relațiilor de lucru.

Hărțuirea morală la locul de muncă, cunoscută și sub denumirile de mobbing, bullying sau hărțuire psihologică, se caracterizează prin practici ce presupun marginalizarea de orice fel a unui angajat, având efecte de durată asupra psihicului acestuia.

Nu există o definiție unică, acceptată la nivel internațional pentru hărțuirea morală. Un exemplu de definiție este următoarea: Hărțuirea morală la locul de muncă este un comportament irațional, repetat, față de un angajat sau grup de angajați, constituind un risc pentru sănătate și securitate.

Într-o altă opinie, hărțuirea morală la locul de muncă reprezintă o conduită abuzivă care aduce atingere prin repetare sau caracter sistematic demnității sau integrității fizice sau psihice a unei persoane, punând în pericol munca ei sau degradând climatul de muncă. Formele de manifestare cele mai des întâlnite a acestui tip de comportament îmbracă forma gesturilor sau cuvintelor adresate salariatului.

Tot hărțuirea morală (cunoscută și ca intimidare, maltratare sau violență psihologică) se referă la comportamentul repetat, nejustificat, față de un angajat sau un grup de angajați, care vizează victimizarea, umilirea, subminarea sau amenințarea persoanei hărțuite. Hărțuirea, provenită de regulă din interiorul organizației, poate implica atât agresivitate verbală, cât și fizică, precum și acțiuni mai subtile, cum ar fi izolarea socială. Demnitatea, capacitatea profesională, viața intimă, caracteristicile fizice, rasa, sexul sau orientarea sexuală a unei persoane poate sta la baza hărțuirii.

În toate accepțiunile, hărțuirea se manifestă prin acțiuni repetate, comportamentul inadecvat având caracter de continuitate.

Este absolut necesar ca toți angajații să respecte ordinea și mai ales disciplina muncii, pentru a se putea asigura un climat propice desfășurării procesului de producție.

Angajatorii au obligația să prevadă în regulamentele interne ale unităților sancțiuni disciplinare, în condițiile prevăzute de lege, pentru angajații care încalcă demnitatea personală a altor angajați prin crearea de medii degradante, de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensatoare, prin acțiuni de discriminare.

În virtutea raportului de subordonare, angajatul este obligat să respecte atât obligațiile prevăzute expres prin actele normative, regulamente de ordine interioară, contractul colectiv de muncă și cel individual, dar și dispozițiile date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuțiilor de coordonare, îndrumare și control.


Sursa 

Decizia civilă nr. 125 din 15 ianuarie 2021, pronunțată de Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București-  www.rolii.ro/hotarari/60307b1fe49009201300003a

 


vineri, 4 martie 2022

Organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare

 


Competiţiile şcolare  se desfășoară potrivit  Metodologiei-cadru de organizare şi desfăşurare a competiţiilor şcolare  aprobată prin OMECTS nr. 3.035 din 10 ianuarie 2012 privind aprobarea Metodologiei-cadru de organizare şi desfăşurare a competiţiilor şcolare şi a Regulamentului de organizare a activităţilor cuprinse în calendarul activităţilor educative, şcolare şi extraşcolare.

 OMECTS nr. 3.035 din 10 ianuarie 2012  a fost modificat și  completat ulterior  de către: ORDINUL nr. 3.768 din 20 aprilie 2017; ORDINUL nr. 4.203 din 30 iulie 2018; ORDINUL nr. 3.015 din 8 ianuarie 2019; ORDINUL nr. 5.924 din 3 noiembrie 2020; ORDINUL nr. 3.123 din 9 februarie 2022.

 OMECTS nr. 3.035 din 10 ianuarie 2012  aprobă:

-Metodologia-cadru de organizare şi desfăşurare a competiţiilor şcolare, prevăzută în anexa nr. 1

-Regulamentul de organizare a activităţilor cuprinse în calendarul activităţilor educative, şcolare şi extraşcolare, prevăzut în anexa nr. 2

Metodologia-cadru de organizare şi desfăşurare a competiţiilor şcolare

Metodologia-cadru reglementează organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare. Competiţiile şcolare au ca obiectiv general stimularea elevilor cu performanţe şcolare înalte sau care au interes şi aptitudini deosebite în domeniul ştiinţific, tehnico-aplicativ, cultural-artistic, civic şi în cel sportiv. Totodată, competiţiile şcolare promovează valorile culturale şi etice fundamentale, spiritul de fair-play, competitivitatea şi comunicarea interpersonală.

În sensul metodologiei-cadru sintagma "competiţii şcolare" include olimpiade şcolare şi concursuri şcolare, organizate pe discipline de învăţământ, interdisciplinare, multidisciplinare, transdisciplinare/calificări şi domenii de pregătire profesională, concursuri de creaţie, concursuri şi festivaluri cultural-artistice, campionate şi concursuri sportive şcolare pentru elevi. Acestea au caracter ştiinţific, tehnico-aplicativ, cultural-artistic şi sportiv.

 Olimpiadele şcolare sunt competiţii şcolare de excelenţă bazate pe studierea uneia sau a mai multor discipline predate în sistemul formal de învăţământ, adresându-se elevilor cu aptitudini şi performanţe înalte în domeniul matematicii şi al ştiinţelor, al limbii şi literaturii române, al limbilor şi al literaturilor materne şi al limbilor moderne, al disciplinelor din ariile curriculare om şi societate, arte, sport şi educaţie fizică, tehnologii, lingvistică, astronomie şi astrofizică şi la care pot participa elevi din toate judeţele ţării şi municipiul Bucureşti.

 Excepţie fac olimpiadele din domeniile artelor, tehnologiilor, religiei, limbilor moderne şi a celor destinate elevilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, cazuri în care competiţia se consideră naţională dacă participă elevii din toate judeţele/sectoarele municipiului Bucureşti în care se asigură studiul/şcolarizarea pentru disciplinele/domeniile de studiu/pregătire profesională pentru care se organizează competiţia respectivă.

 Concursurile şcolare sunt competiţii la care participă elevii din minimum 50% din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, concursuri organizate pe discipline de învăţământ, interdisciplinare, multidisciplinare, transdisciplinare, calificări şi domenii de pregătire profesională, concursuri de creaţie, concursuri şi festivaluri cultural-artistice, campionate şi concursuri sportive şcolare pentru elevi.

 Excepţie fac concursurile şcolare din domeniile artelor, tehnologiilor, religiei, limbilor moderne şi cele destinate elevilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, cazuri în care concursul se consideră naţional dacă participă elevi din minimum 50% din judeţele/sectoarele municipiului Bucureşti în care se asigură studiul/şcolarizarea pentru disciplinele/domeniile de studiu/pregătire profesională pentru care se organizează concursul respectiv.

 Competiţiile şcolare se organizează şi se desfăşoară conform dispoziţiilor prezentei metodologii-cadru, precum şi ale regulamentelor specifice. În fiecare an şcolar, listele competiţiilor şcolare (olimpiade şi concursuri) sunt aprobate prin ordin al ministrului educaţiei, iar graficul de desfăşurare a competiţiilor şcolare este aprobat de secretarul de stat pentru învăţământ preuniversitar şi de secretarul de stat pentru învăţământ în limbile minorităţilor naţionale.

 În lista competiţiilor şcolare internaţionale este precizată şi clasificarea acestora în următoarele categorii:

·        categoria I - competiţiile desfăşurate la nivel mondial,

·        categoria a II-a - competiţiile desfăşurate la nivel european sau regional. 

Participarea la competiţiile şcolare este deschisă tuturor elevilor, respectând principiul egalităţii de şanse şi non discriminării, de la toate formele de învăţământ din învăţământul de stat, particular şi confesional.

Competiţiile şcolare nu se subsumează învăţământului obligatoriu/nu fac parte din învăţământul obligatoriu, participarea elevilor la acestea fiind opţională. În vederea pregătirii elevilor pentru competiţiile şcolare, cadrele didactice pot elabora şi utiliza programe de studiu complementare, teme de concurs, de cercetare şi bibliografii specifice.

Pentru coordonarea competiţiilor şcolare se constituie la începutul fiecărui an şcolar, la nivelul Ministerului Educaţiei  (ME), Comisia naţională pentru coordonarea competiţiilor şcolare, cu următoarea componenţă:

a)preşedinte: secretarul de stat pentru învăţământ preuniversitar;

b)vicepreşedinţi: directorul general al Direcţiei Generale Educaţie Timpurie, Învăţământ Primar şi Gimnazial (DGETÎPG), directorul general al Direcţiei Generale Învăţământ Secundar Superior şi Educaţie Permanentă (DGÎSSEP), directorul general al Centrului Naţional de Evaluare şi Examinare (CNEE) şi directorul general al Direcţiei Generale Minorităţi şi Relaţia cu Parlamentul (DGMRP)/director al Direcţiei Minorităţi (DM);

c)secretari ştiinţifici: un reprezentant DGETÎPG, un reprezentant DGÎSSEP, un reprezentant DGMRP/DM şi un reprezentant al CNEE;

d)membri: inspectori/consilieri/experţi din cadrul DGETÎPG, DGÎSSEP, DGMRP/DM, DGE, Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic (CNDÎPT) şi CNEE care coordonează competiţiile şcolare.

Comisia naţională pentru coordonarea competiţiilor şcolare are următoarele atribuţii:

a)în fiecare an şcolar elaborează şi publică pe site-ul ME, după aprobare, listele competiţiilor şcolare şi graficul de desfăşurare a acestora;

b)elaborează bugetul competiţiilor şcolare naţionale şi al celor internaţionale, în cazul în care acestea se desfăşoară în România, precum şi bugetul necesar asigurării participării echipelor României la competiţiile şcolare internaţionale organizate în afara ţării;

c)elaborează regulamentele specifice al competiţiilor şcolare, cu respectarea prevederilor din prezenta metodologie-cadru, în urma consultării inspectorilor şcolari din teritoriu;

d)înaintează regulamentele specifice al competiţiilor şcolare, spre aprobare secretarului de stat pentru învăţământ preuniversitar/secretarului de stat pentru învăţământul în limbile minorităţilor naţionale, după caz;

e)stabileşte criteriile pentru selecţia preşedintelui, vicepreşedinţilor şi membrilor din comisia centrală a competiţiei şcolare;

f)asigură selecţia membrilor Comisiei centrale a olimpiadei naţionale dintr-o bază de date cu candidaţi propuşi de către inspectoratele şcolare judeţene/al municipiului Bucureşti;

g)propune, după caz, ca membri în subcomisii, profesori pentru traducerea subiectelor în limba maternă a elevilor care solicită traducerea; profesorii traducători pot fi şi evaluatori în cadrul comisiei/subcomisiei;

h)asigură elaborarea şi transmiterea subiectelor şi a baremelor de evaluare, în condiţii de securitate, pentru etapa judeţeană a olimpiadei naţionale, respectând procedurile stabilite, prin reprezentanţii CNEE;

i)verifică lista finală a elevilor participanţi;

j)colaborează cu inspectoratele şcolare, în vederea asigurării cadrului organizatoric al desfăşurării etapei naţionale a competiţiei şcolare;

k)solicită Direcţiei Generale Economică din cadrul ME, asigurarea şi virarea fondurilor necesare organizării competiţiei şcolare;

l)monitorizează organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare naţionale/internaţionale; propune spre aprobare ministrului educaţiei naţionale modul de soluţionare a situaţiilor excepţionale, neprevăzute în prezenta metodologie;

m)analizează, pe baza rapoartelor membrilor Comisiei naţionale pentru coordonarea competiţiilor şcolare, la sfârşitul fiecărui an şcolar, rezultatele competiţiilor şcolare naţionale şi internaţionale şi informează conducerea ME, printr-un raport coordonat de către secretarii ştiinţifici şi elaborat de către membrii comisiei. 

Regulamentul de organizare a activităţilor cuprinse în calendarul activităţilor educative, şcolare şi extraşcolare

Regulamentul este elaborat în conformitate cu prevederile art. 81 din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu Recomandarea Consiliului Europei din 30 aprilie 2003, care menţionează direcţiile de acţiune referitoare la recunoaşterea statutului echivalent al activităţii educative şcolare şi extraşcolare cu cel al educaţiei formale, din perspectiva contribuţiei egale la dezvoltarea personalităţii copilului şi a integrării lui sociale.

 Principiile în baza cărora sunt organizate activităţile educative şcolare şi extraşcolare sunt:

a)recunoaşterea statutului activităţii educative şcolare şi extraşcolare ca dimensiune a procesului de învăţare permanentă;

b)recunoaşterea activităţii educative extraşcolare ca parte esenţială a educaţiei obligatorii;

c)importanţa activităţii educative şcolare şi extraşcolare pentru dezvoltarea sistemelor relaţionate de cunoştinţe, a abilităţilor şi a competenţelor;

d)contribuţia activităţii educative extraşcolare pentru crearea condiţiilor egale/echitabile de acces la educaţie, pentru dezvoltarea deplină a potenţialului personal şi reducerea inegalităţii şi a excluziunii sociale;

e)potenţialul activităţii educative extraşcolare ca modalitate complementară de integrare socială şi participare activă a tinerilor în comunitate;

f)importanţa promovării cooperării tuturor factorilor interesaţi, în vederea utilizării diverselor abordări didactice necesare creşterii calităţii procesului educaţional;

g)necesitatea asigurării resurselor umane şi financiare pentru implementarea optimă şi recunoaşterea valorică a programelor educative extraşcolare din perspectiva rezultatelor învăţării;

h)recunoaşterea activităţii educative extraşcolare ca dimensiune semnificativă a politicilor naţionale şi europene în domeniul educaţiei.

În conformitate cu prevederile legale, antepreşcolarii, preşcolarii şi elevii din învăţământul preuniversitar au drepturi egale de participare la activităţi educative, şcolare şi extraşcolare, organizate de Ministerul Educaţiei.

 Activităţile educative, şcolare şi extraşcolare sunt realizate în cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar, în palate şi cluburi ale copiilor, în tabere şcolare, în baze sportive, turistice şi de agrement sau în alte unităţi acreditate în acest sens.

 Activităţile educative se desfăşoară în afara orelor de curs şi aduc elemente de noutate faţă de disciplinele studiate de elevi prin curriculumul obligatoriu. Ele pot avea la bază informaţiile acumulate şi competenţele dezvoltate de elevi pe parcursul anului şcolar, fiind complementare sau vizând aplicarea practică a acestor informaţii şi competenţe.

 Organizarea activităţilor educative are la bază dorinţa elevilor de a se implica în proiecte extraşcolare, parteneriatul unităţii şcolare cu alte instituţii care pot furniza resurse pentru astfel de activităţi, dorinţa profesorilor de a realiza şi alte activităţi, în afara orelor de curs, opţiunea managerilor şcolari pentru diversificarea serviciilor educaţionale în scopul creşterii atractivităţii ofertei unităţii şcolare, impactul pozitiv asupra comunităţii etc.

 În cazul palatelor şi cluburilor copiilor, implementarea de proiecte educative este una dintre modalităţile de evaluare a activităţii de cerc a copiilor şi a profesorilor deopotrivă.

 Activităţile educative desfăşurate de preşcolari/elevi sunt cuprinse în calendarul activităţilor educative. Calendarul activităţilor educative este structurat în 3 părţi:

·       -calendarul activităţilor educative naţionale,

·       -calendarul activităţilor educative regionale şi interjudeţene,

·       -calendarul activităţilor educative judeţene.

 Pe baza propunerilor venite de la inspectoratele şcolare, precum şi de la parteneri - organizaţii guvernamentale sau neguvernamentale, ME elaborează anual calendarul activităţilor educative naţionale, denumit în continuare CAEN, şi calendarul activităţilor educative regionale şi interjudeţene, denumit în continuare CAER.

 CAEN este elaborat de ME şi cuprinde:

a)evenimente naţionale organizate de ME şi parteneri, care au etape de desfăşurare: etapă locală, judeţeană, regională (după caz), naţională şi internaţională.

b)activităţi naţionale şi internaţionale organizate de inspectoratele şcolare, unităţi şcolare, palate şi cluburi ale copiilor şi parteneri.

 CAER se elaborează pe baza propunerilor inspectoratelor şcolare judeţene, denumite în continuare ISJ, respectiv ale Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, denumit în continuare ISMB, şi este avizat de ME.

 Calendarul activităţilor educative judeţene, denumit în continuare CAEJ, este elaborat de inspectorul de specialitate din cadrul ISJ/ISMB, pe baza propunerilor unităţilor şcolare, şi este avizat de inspectorul şcolar general.

 Elaborarea CAEN şi a CAER se face anual, în urma unui proces de selecţie a proiectelor, concursurilor, festivalurilor sau a altor programe propuse. CAEN şi CAER sunt publicate de site-ul ME în perioada ianuarie-februarie a fiecărui an.

 

Sursa:

- OMECTS nr. 3.035 din 10 ianuarie 2012 privind aprobarea Metodologiei-cadru de organizare şi desfăşurare a competiţiilor şcolare şi a Regulamentului de organizare a activităţilor cuprinse în calendarul activităţilor educative, şcolare şi extraşcolare, cu modificările și completările ulterioare;

- Calendarele competiționale - anul școlar 2021 – 2022, publicate de ME la adresa https://edu.ro/calendare-competi%C8%9Bionale-olimpiade-concursuri-activit%C4%83%C8%9Bi-educative-anul-%C8%99colar-2021-2022

- Regulamentele olimpiadelor și competiții școlare / an școlar 2021 - 2022 publicate de ME la adresa
https://www.edu.ro/regulamente_olimpiade_concursuri_scolare_2022

- Olimpiade și concursuri publicate de ME aici: https://www.edu.ro/olimpiade-si-concursuri

duminică, 20 februarie 2022

Sesizarea organelor de urmărire penală




1. Modurile de sesizare a organelor de urmărire penală conform C.Proc. Pen.

ART. 288
(1) Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.
(2) Când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora.
(3) În cazul infracţiunilor săvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute la art. 413-417 din Codul penal.


2. Sesizarea organelor de urmărire penală prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege


ART. 61
  (1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate:
  a) organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
  b) organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor;
  c) organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege.
  (2) Organele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
  (3) Când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal.
  (4) Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.
  (5) Procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.

3. Infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor conform Codului Penal

Infracţiuni de serviciu

  ART. 295
  Delapidarea
  (1) Însuşirea, folosirea sau traficarea de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
  (2) Tentativa se pedepseşte.
  ART. 296
 Purtarea abuzivă
  (1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
  (2) Ameninţarea ori lovirea sau alte violenţe săvârşite în condiţiile alin. (1) se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
  ART. 297
  Abuzul în serviciu
  (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.* )
  (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.
  ART. 298
  Neglijenţa în serviciu
  Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
  ART. 299
  Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
  (1) Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
  (2) Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
  ART. 300
  Uzurparea funcţiei
  Fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre urmările prevăzute în art. 297, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
  ART. 301
  Folosirea funcţiei pentru favorizarea unor persoane
  (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obţinut un folos patrimonial pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică pe o perioadă de 3 ani.
  (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazurile în care actul sau decizia se referă la următoarele situaţii:
  a) emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative;
  b) exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta.
  ART. 302
  Violarea secretului corespondenţei
  (1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
  (2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
  (3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.
  (4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
  (5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
  a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;
  b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.
  (6) Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
  (7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
  ART. 303
  Divulgarea informaţiilor secrete de stat
  (1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de stat, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele unei persoane juridice dintre cele prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
  (2) Deţinerea, fără drept, în afara îndatoririlor de serviciu, a unui document ce conţine informaţii secrete de stat, dacă poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
  (3) Persoana care deţine un document ce conţine informaţii secrete de stat, care poate afecta activitatea uneia dintre persoanele juridice prevăzute în art. 176, nu se pedepseşte dacă predă de îndată documentul la organul sau instituţia emitentă.
  ART. 304
  Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice
  (1) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care le cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu, dacă prin aceasta sunt afectate interesele sau activitatea unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
  (2) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt destinate publicităţii, de către cel care ia cunoştinţă de acestea, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.
  (3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), s-a săvârşit o infracţiune împotriva investigatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
  ART. 305
  Neglijenţa în păstrarea informaţiilor
  (1) Neglijenţa care are drept urmare distrugerea, alterarea, pierderea sau sustragerea unui document ce conţine informaţii secrete de stat, precum şi neglijenţa care a prilejuit altei persoane aflarea unei asemenea informaţii se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
  (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în art. 303 alin. (1) şi art. 304, dacă au fost săvârşite din culpă.
  ART. 306
  Obţinerea ilegală de fonduri
  (1) Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice, dacă are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
  (2) Tentativa se pedepseşte.
  ART. 307
  Deturnarea de fonduri
  (1) Schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti ori a resurselor materiale alocate unei autorităţi publice sau instituţii publice, fără respectarea prevederilor legale, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
  (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor provenite din finanţările obţinute sau garantate din fonduri publice.
  (3) Tentativa se pedepseşte.
  ART. 308
 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane
  (1) Dispoziţiile art. 289-292, 295, 297-300 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice.
(2) În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
  ART. 309
  Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave
  Dacă faptele prevăzute în art. 295, art. 297, art. 298, art. 300, art. 303, art. 304, art. 306 sau art. 307 au produs consecinţe deosebit de grave, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege se majorează cu jumătate.

--------------

Urmariti si
LEGEA nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupţie
EMITENT PARLAMENTUL
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 219 din 18 mai 2000
Data intrării în vigoare 18-05-2000
Aici http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/22361

Notă
Forma consolidată a LEGII nr. 78 din 8 mai 2000, publicate în Monitorul Oficial nr. 219 din 18 mai 2000, la data de 21 Martie 2021 este realizată prin includerea tuturor modificărilor şi completărilor aduse de: ORDONANTA nr. 83 din 29 august 2000; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 43 din 4 aprilie 2002; LEGEA nr. 161 din 19 aprilie 2003; LEGEA nr. 521 din 24 noiembrie 2004; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 124 din 6 septembrie 2005; ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 50 din 28 iunie 2006; LEGEA nr. 69 din 26 martie 2007; LEGEA nr. 187 din 24 octombrie 2012; LEGEA nr. 255 din 19 iulie 2013; DECIZIA nr. 458 din 22 iunie 2017; LEGEA nr. 160 din 26 iulie 2019; LEGEA nr. 283 din 8 decembrie 2020

CODUL PENAL din 17 iulie 2009 (LEGEA nr. 286/2009)
EMITENT PARLAMENTUL
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 510 din 24 iulie 2009
Aici http://legislatie.just.ro/Public/Detali ... fis/241571
Actele normative din cuprinsul informării pot fi urmărite cu ajutorul platformei informatice Legis a ISJ Hunedoara, la adresa http://legistm.ro.
Urmariti https://www.legistm.ro/blog/infractiuni ... e-serviciu

  Acte normative specifice invatamantului preuniversitar - part. V  Aici  http://www.legistm.ro/blog/acte-normative-specifice-invatamantului...