Interpretarea actelor normative

 

Interpretarea actelor normative este activitatea desfășurată în scopul determinării exacte a înțelesului normelor juridice, precum si al aplicarii lor corecte si unitare la situatiile de fapt cărora le sunt incidente.
Interpretarea legală se face printr-un alt act normativ de însusi organul care, potrivit legii, a adoptat actul normativ.
Aplicarea corectă a normelor juridice, presupune cunoaşterea cu exactitate a conţinutului prevederilor lor.


1. NOTIUNEA SI RATIUNEA (NECESITATEA) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In procesul realizarii dreptului, interpretarea normei ce urmeaza a se aplica, in vederea solutionarii unei cauze printr-un act de aplicare, reprezinta un moment de cea mai mare importanta.
Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca in procesul aplicarii dreptului organul de aplicare (judecatorul, organul ad¬ministrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia in raport de o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce in fata sa). Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept, sa verifice cu ce inteles utilizeaza cuvintele legiuitorului, daca acesta a gandit ori s-a exprimat concret sau abstract daca a facut enumerari limitative, ori s-a mentinut in limitele unei reglementari-cadru etc[1].
In teoria clasica s-a afirmat ca interpretarea avea ca scop sa inlature ambiguitatea sau caracterul echivoc al unor reglementari. Savigny a respins aceasta idee, afirmand ca normele clare nu au nevoie de interpretare, iar cele obscure nu se pot interpreta. In realitate, orice norma juridica, ce urmeaza a fi aplicata pentru rezolvarea unui caz concret, este nevoie a fi interpretata, pentru ca hotararea care se va da sa se intemeieze in asa fel pe lege incat arbitrariul sa fie cat mai redus. Organul de aplicare trebuie sa individualizeze norma. Coborarea de la generalul si abstractul normei la particularul si singularul cazului implica profesionalism si maiestrie, pregatire teoretica impecabila.
Pe de alta parte, interpretarea reprezinta o mijlocire intre drept si realitatea vietii (intre drept si aeqitas, cum spuneau romanii). Pentru acest motiv, interpretul va trebui sa explice norma in contextul social in care ea actioneaza.

2. FELURILE (GENURILE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in: interpretare oficiala si interpretare neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara; ea este facultativa, fara forta juridica.
Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in procesul elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.
Organele care emit acte normative (organele leguitoare sau organele administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Nimic nu se poate opune ca un organ emitent al unui act normativ sa-I si interpreteze, in baza principiului cine poate mai mult, poate si mai putin (a majori ad minus). Atunci cand organul emitent isi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicandu-se, deci, retroactiv).
Inter¬pretarea, in acest caz, constituie o premisa a bunei aplicari a normelor juridice, prin faptul ca da explicatie corecta intelesului, scopului si finalitatii unui act normativ emis anterior.
In sensul cuprinderii interpretarii in chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a acestui proces) se inscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Acest gen de interpretare priveste in mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz. Organul de aplicare, avand de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, in vederea emiterii actului de aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.
Interpretarea neoficiala, poarta si denumirea de interpretare doctrinara intrucat ea este cuprinsa, de obicei, in operele stiintifice (in doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (in oricare din formele sale), interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. Opiniile formulate in doctrina, care sunt consecinta analizei (de lege lata sau de lege ferenda) efectuata in cadrul cercetarii teoretice a dreptului, pot fi evocate in procesul aplicarii dreptului, dar ele nu sunt obligatorii. Organul de aplicare nu este legat de interpretarea continuta intr-o lucrare stiintifica, iar solutia sa nu se poate intemeia pe o atare interpretare, ci pe norma juridica selectionata a se aplica in cazul respectiv. Interpretarea facultativa se regaseste si in pledoaria avocatului, analiza cauzei pe care o reprezinta putand fi luata in consideratie de catre organul de aplicare sau putand fi respinsa (atat acceptarea, cat si respingerea interpretarii aparatorului netrebuind a fi motivate de catre judeca¬tor). Organul de aplicare da propria sa interpretare normei juridice, interpretare care constituie suportul intelectual al deciziei sale.

3. METODELE INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In realizarea interpretarii, organul de aplicare intrebuinteaza o serie de metode, prin intermediul carora el reuseste sa stabileasca, in interesul solutionarii cauzei, sensul exact al normei, campul sau de aplicabilitate, efectele si scopul religiei.
A. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului coman¬damentului cuprins in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, daca legiuitorul le foloseste in acceptiunea lor comuna sau intr-o acceptiune specific juridica. De multe ori legiuitorul defineste chiar in continutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, da definitii unor institutii, cazuri in care sarcina interpretului este sensibil usurata.
Intrucat, in diverse ramuri ale dreptului, circula aceiasi termeni sau expresii cu sensuri diferite, organul de aplicare va trebui sa ia in consideratie intelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se raporteaza in momentul in care rezolva cauza (penala, civila, administrativa etc.). Interpretarea gramaticala priveste deci textul legii, text care ridica interpretului problema mai larga a sistemului de semnificatii (sis¬temul comun al limbajului).
Interpretul normei juridice trebuie sa plece de la premisa ca legea (norma de drept) este scrisa intr-o limba omeneasca, cu toate imperfectiunile ei. Potrivit teoriei lingvistice, limba are trei functii: functia de exprimare, functia de apel catre cel/cei carora ne adresam si, in sfarsit, functia de reprezentare, concretizata in enunturi. Se mai vorbeste despre o functie metalinguala, prin efectul careia se explica intelesul cuvintelor si chiar despre o functie fatica, prin care se controleaza descifrarea mesajului. In procesul interpretarii gramaticale a normei juridice judecatorul sau organul administrativ care aplica norma trebuie sa ia in calcul aceste functii pentru a putea descifra mesajul legii.
In interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul ca in textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia 'si', o alta concluzie daca legea foloseste conjunctia 'sau'. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu inchisoare de la... la... si confiscarea averii, ori ca o fapta se pedepseste cu inchisoare sau amenda penala. Vom fi, intr-un asemenea caz, in fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.
B. Metoda sistematica
Metoda sistematica, priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin incadrarea sa in economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative.
Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si, deci, a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sis¬temului de drept consta in faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile sale norme.
O regula consacrata in teoria dreptului este aceea ca orice interpretare trebuie sa se faca subiectam mate¬riam, adica in conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretata[2].
C. Metoda istorica
Metoda istorica, urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in consideratie a ceea ce se cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.
In cazul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementarii actuale cu reglementarile anterioare in materie, la evocarea principiilor de drept si chiar la sentimentul de echitate prezumat in fiecare norma de drept. Utilizand aceasta metoda, interpretul va putea desprinde motivul practic care a inspirat o anumita reglementare, scopul reglementarii, mijloacele normative pentru atingerea scopului etc.
D. Metoda logica
Metoda logica, este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a normei juridice.
Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de genera¬lizare, de analiza logica a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale.
Rationamentele logice, in procesul interpretarii, dau nastere unor reguli juridice ale interpretarii (ale rezultatului interpretarii), cum ar fi: exceptiile sunt de stricta interpretare – regula ce decurge din raportul intre general si particular; la fel, legile exceptionale trebuie interpretate restrictiv (sunt si ele de stricta interpretare), principiu ce rezulta din acelasi raport.
In realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum ¬inseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Aceasta este o demonstratie indirecta apagogica. In acest caz interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, in afara de cea oferita de el, conduce la concluzii contrare legii.
Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii, care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista (qui dicit de uno negat de alte ro).
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. In istoria dreptului nu gasim decat o singura exceptie de la acest principiu, cand se putea face mai mult, dar nu se putea face mai putin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia maritata asupra imobilului dotal, inainte de Justinian. Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restranse decat vanzarea. Temeiul era urmatorul: femeile (infirmitas con¬silium) isi puteau da seama, pana si ele, la vanzare daca era vorba de o deposedare brutala, apreciind gravitatea actului. La ipotecare, desi e un act mai usor, se spunea ca el poarta in sine aceleasi efecte ca si vanzarea, dar in acest caz actul deposedarii (in cazul neexecutarii obligatiei) nu se prezinta la vedere, este ascuns in formele juridice mai usoare ale ipotecii si femeia nu putea pricepe acest lucru.
Argumentul a minori ad minus, care insoteste argumentul a majori ad minus, si care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, intr-un fel, opus primului, el presupunand pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu) la un caz general.
Argumentul a fortiori consta in aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica intr-o alta ipoteza decat aceea indicata expres in norma respectiva.
Argumentul a pari se intemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie.
Organul de aplicare (judecatorul sau organul administratiei) trebuie sa observe, in activitatea sa, textul legii, litera sa, dar si spiritul sau. Lui nu-i este ingaduit sa faca distinctii acolo unde legea nu distinge. O asemenea conduita este retinuta in principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
E. Analogia
Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci cand organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). In dreptul roman, situatia judecatorului era mai favorabila. Atunci cand el nu gasea solutia in norma, pronunta, sub juramant, o formula: rem sibi non liquere(afacerea nu e lamurita) si se retragea. In dreptul modem judecatorul nu mai poate proceda astfel. Art.3 din Codul civil roman obliga pe judecator sa se pronunte si atunci cand legea este neclara sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei. Atunci cand reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta in alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitie asemanatoare). Mai compli¬cata este situatia cand el nu gaseste o asemenea reglementare in nici o norma. El va solutiona pe baza principiilor de drept, care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie, care sta la baza dreptului pozitiv. In acest caz, analogia se inalta la principiul general pe care-l implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o.
Aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator, in dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dis¬pozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. In dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca alte pedepse, decat cele prevazute expres de legea penala.

4. REZULTATELE (LIMITELE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala, extensiva sau restrictiva.
Interpretarea literala ('ad litteram' sau 'interpretatio declarativa') se realizeaza atunci cand organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, in mod corespunzator, continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. In acest caz se spune ca legea este limpede, organul de aplicare neavand decat sarcina sa o aplice, intrucat textul corespunde continutului normei si vointei legiuitorului.
In urma interpretarii normei juridice prin metodele amintite, organul de aplicare poate ajunge insa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrans, decat sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. In aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (Interpretatio restrictiva) sau o interpretare extensiva (inter¬pretatio extensiva).
In ambele sale forme (extensiva si restrictiva) interpretarea va sesiza existenta unei relative nepotriviri intre textul normei juridice si continutul sau, prin referire la sfera relatiilor sociale pe care le vizeaza continutul reglementar al normei.

________________________________________
[1] H. Dernburg, Pandekten, 1, 1902, p. 72
[2] M. Djuvara, op.cit., p. 475

Sursa http://www.stiucum.com/drept/drept-gene ... c43248.php
Actele normative specificate pot fi urmărite cu ajutorul platformei informatice Legis a ISJ Hunedoara, la adresa http://legistm.ro/
Informarea a fost publicată la adresa http://forum.isj.hd.edu.ro

Afişarea noutăţilor legislative la avizier/site-ul unităţii de învăţământ

 Vă prezentăm măsura dispusă de ORDINUL nr. 4.597 din 6 august 2021/FIŞA-CADRU A POSTULUI DIRECTOR ADJUNCT UNITATE DE ÎNVĂŢĂMÂNT (Anexă la Contractul de management nr. ......./........):

... ,,j)dispune afişarea noutăţilor legislative la avizier/site-ul unităţii de învăţământ”

La nivelul unității școlare, vă rugăm conformare.

Temei: ORDIN nr. 4.597 din 6 august 2021
pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea funcţiilor de director şi director adjunct din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat
EMITENT • MINISTERUL EDUCAŢIEI
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 771 din 10 august 2021
Notă
Forma consolidată a ORDINULUI nr. 4.597 din 6 august 2021, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 10 august 2021, la data de 22 Ianuarie 2022 este realizată prin includerea modificărilor și completărilor aduse de: ORDINUL nr. 5.195 din 3 septembrie 2021; ORDINUL nr. 5.454 din 13 octombrie 2021; ORDINUL nr. 5.822 din 17 decembrie 2021; ORDINUL nr. 3.026 din 13 ianuarie 2022.

Dreptul la reputație al persoanei juridice

 

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice. Așadar, o persoană juridică nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație, drept care nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică, potrivit art. 72 Cod civil) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. (Decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Societate comercială. Drepturi nepatrimonale. Dreptul la reputație. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

C.civ., art. 72, art. 252, art. 257, art. 1349, art. 1381

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepatrimoniale, printre acestea regăsindu-se dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică, însă alte drepturi dintre cele prevăzute de acest text de lege pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.
Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 31.01.2017, reclamantele SC A. SCM și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 lei către reclamanta A. SCM, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea societăţii şi a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea acesteia.
Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A. SCM, prin reprezentant legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica cuantumul acestora.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brașov – Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr.222S din 25.10.2019, Tribunalul Brașov – Secţia I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. SCM și B., ca neîntemeiată.
A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. SRL.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Brașov
Prin decizia nr.1350/Ap din 8.10.2019, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a apelantei B. pentru reclamanta SC A. SCM, invocată de pârâtul C.
A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. SCM împotriva sentinţei civile nr.222S/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat.
A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta B. împotriva pârâtului C.
A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
A admis în parte cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.
A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția de respingere a cererii formulate de reclamanta A. SCM, precum și cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta principală SC E. SRL.
L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de 3.240 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 lei taxă judiciară de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și suma de 3.200 lei cu titlu de onorariu avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs reclamanta A. SCM şi pârâtul C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. SCM a formulat următoarele critici:
Soluția pronunțată în privința daunelor către S.C. A. SCM este nefondată. Prin respingerea aecstor pretenții instanța de apel a limitat dreptul de protecție recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio distincție între persoanele fizice și cele juridice și nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite.
Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.
Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a prejudiciului. Dispozițiile art.257 Cod civil se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.
De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență, decizia nr.158/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel, care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele intentate de către pârât afectând ambele persoane.
Potrivit art.15 Cod civil, niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel, niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de instanță.
În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art.1357 Cod civil. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire socială.
În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A. SCM, se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material, în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare culpe care, de altfel, a și fost probată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele susţineri:
Se invocă excepția nulității absolute a deciziei atacate, având în vedere că aceasta a fost pronunțată în complet de divergență, cu nerespectarea normelor procedurale care impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței. Se face trimitere, în acest sens, la statuările din decizia nr.1965/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.
Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către reclamanta B.
Se mai arată că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, se citează din considerentele instanței de fond, în sprijinul celor reținute de aceasta fiind evocate și prevederile art.31 și art.43 alin.(3) din Legea nr.1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de a ataca în justiție hotărârile generale ale societății.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.1, 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.
5. Apărările formulate în cauză
Pârâtul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante, prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepția nulității recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 Cod procedură civilă, precum și pentru întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Reclamantele SC A. SCM și B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. SCM şi de pârâtul C. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
1. Recursul declarat de reclamanta A. SCM.
Obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată, este reprezentat de o acţiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces liber la justiţie în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, aşadar, de a vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate şi reputaţie.
Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate prevederile art. 1349 şi 1381 Cod civil, raportate la dispoziţiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257 Cod civil.
Prin motivele de recurs, reclamanta A. SCM a susținut că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice, învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar „imaginea” sa, înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de apelanta-reclamantă A. SCM nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție a art. 257 Cod civil. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei persoană juridică.
Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A. SCM relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.
Potrivit art. 72 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75”.
Pe de altă parte, art. 252 Cod civil prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.
În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 Cod civil, ce stabilesc faptul că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257 Cod civil, că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252 Cod civil, printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică. Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.
Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, Înalta Curte constată că este fondată critica formulată de reclamanta A. SCM, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că urmează a casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății reclamante.
În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca fiind contrară intereselor A. SCM, reclamanta reiterând în acest context faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A. SCM, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale) și a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiția culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin art. 488 Cod procedură civilă.
2.Recursul declarat de pârâtul C.
Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.
Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență.
Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanţa de apel nu a procedat în acest mod.
Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
Această critică este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 398 alin. (3) Cod procedură civilă: „În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte” (forma în vigoare a articolului înainte de modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă în cauză în raport de dispozițiile art. 24 Cod procedură civilă și de data formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017).
De asemenea, conform prevederilor art. 399 Cod procedură civilă:
„(1) În situația prevăzută la art.398 alin. (3), divergența se judecă în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăși 20 de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergență.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat divergența.
(5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei”.
În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia.
Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1 octombrie 2019, cu citarea părților.
Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) Cod procedură civilă, a adus la cunoștința părților faptul că divergența s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă, reluând dezbaterile, a acordat cuvântul părților asupra cererii introductive de instanță.
Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă „nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă”, din cuprinsul încheierii rezultând că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) Cod procedură civilă, ca şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul comun al părţilor reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi judecători, aşa cum invocă pârâtul.
Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, că în cauză nu se poate reține că instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.
Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B., interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în plata de daune morale către reclamanta B..
Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civilă, care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.
Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 Cod civil.
În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta A. SCM și de pârâtul C. împotriva deciziei nr.1350Ap din 8.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Brașov – Secţia civilă şi va casa decizia recurată.
Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după casare, conform art. 497 Cod procedură civilă s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

_________________
Cu stimă,

Consilier juridic Ion NISTOR
Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara
Str. Gh. Baritiu nr. 2, 330065 - Deva, jud. Hunedoara
E-mail: juridic@isj.hd.edu.ro;

Activitatea de soluţionare a petiţiilor în Inspectoratul Şcolar Judeţean

 

Activitatea de soluţionare a petiţiilor în Inspectoratul Şcolar Judeţean

Scopul procedurii operaționale

3.1. Informarea persoanelor interesate cu privire la activitatea de soluţionare a petiţiilor în Inspectoratul Şcolar Judeţean ____ 

3.2. Comunicarea soluţiilor legale petenților                                                            

3.3. Asigurarea legalității  activităţii cu privire la activitatea de soluţionare a petiţiilor           

3.4. Realizarea verificărilor cu privire la realitatea, exactitatea și legalitatea aspectelor sesizate;

3.5. Adoptarea măsurilor care se impun, în conformitate cu legislația în materie și în baza constatărilor.

3.6. Oferirea de informații auditului intern și extern.

Domeniul de aplicare a procedurii operaţionale

4.1 Activitatea de soluţionare a petiţiilor în Inspectoratul Şcolar Judeţean ____  se organizează și  se desfășoară  potrivit  Ordonanţei Guvernului României nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, cu modificările şi completările ulterioare.

4.2 Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea formulată în scris ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean sau local, precum şi regiilor autonome, denumite în continuare autorităţi şi instituţii publice.

Documente de referinţă (reglementări) aplicabile activităţii procedurate

Legislaţie de bază

1.   Ordonanţa nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, cu modificările  și completările ulterioare,

2.    OMECTS nr. 5.558 din 7 octombrie 2011 privind aprobarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a concursului pentru ocuparea funcției de inspector şcolar din inspectoratele şcolare, cu modificările  și completările ulterioare,

3.  OMECTS nr. 5.530 din 5 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi funcţionare a inspectoratelor şcolare, cu modificările și completările ulterioare,

 Legislaţie  conexă

1.     Codul Civil şi Codul de Procedură Civilă, cu modificările şi completările ulterioare;

2.     Codul penal şi Codul de Procedură Penală, cu modificările şi completările ulterioare;

3.     Legea nr. nr. 1/2011-Legea Educației Naționale, cu modificările şi completările ulterioare;

4.     Legea nr.53/2003 – Codul Muncii, republicată;

5.     Legea nr. 554/2004 – Legea contenciosului administrativ cu modificările şi completările ulterioare;

6.     Legea nr.514/2003- privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, cu modificările şi completările ulterioare;

7.     Ordine, norme, hotărâri, metodologii.

Alte documente

- Regulamentele interne ale instituției publice

- Anunțurile postate  pe site-ul oficial al instituției  

- Anunțurile postate  pe forumul instituției   

Modul de lucru

1. La secretariatul Inspectoratului Şcolar Judeţean ____ se primesc  toate petiţiile, inclusiv cele sosite prin poșta electronică, pe adresa oficială a instituției, cu număr de înregistrare, apoi sunt direcţionate către inspectorul şcolar general.
2. Inspectorul şcolar general le repartizează domeniilor/compartimentelor de specialitate care se îngrijesc de verificarea aspectelor sesizate, redactarea şi transmiterea răspunsurilor  prin registratură, respectând termenele prevăzute de lege.
3. Condiţiile de repartizare sunt următoarele:
1. în funcţie de tematica sesizării, fiecărui inspector şcolar/personalului TESA în funcţi de aria acestuia de competenţă sau
2. în funcţie de unitatea de învăţământ vizată, inspectorului şcolar coordonator;
4. Compartimentul secretariat asigură primirea petiţiilor/sesizărilor înregistrate către domeniile/compartimentele de specialitate stabilite de inspectorul şcolar general, pe bază de semnătură, cu precizarea termenului de trimitere a răspunsului.
5. La compartimentul secretariat se primesc petiţiile transmise de Ministerul Educaţiei care au acelaşi circuit ca cel menţionat mai sus.
6. Petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare ale petentului nu sunt luate în considerare şi se clasează, conform legii.
7. Inspectorul școlar general/înlocuitorul legal  organizează activitatea de primire, evidenţiere şi rezolvare a petiţiilor adresate, precum comunicarea acestora în termenul legal, prin personalul  din subordine angajat.
8. Pentru soluţionarea legală a petiţiilor, se dispun  măsuri de cercetare şi analiza detaliată a tuturor aspectelor sesizate de către inspectorul școlar general prin desemnarea unei persoane sau a unei comisii de analiză şi verificare a petiţiilor, în funcţie de complexitatea temei.
9. Inspectorul școlar general  dispune,  după caz, prin Decizie, constituirea  comisiilor de analiză  și verificare a aspectelor  semnalate prin petiție. 
10. Activitatea comisiei se va desfăşura potrivit legislației în vigoare, atât la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean ____, cât şi pe teren, cu respectarea  strictă a confidențialității  datelor și  informațiilor.
11. Consilierea  juridică a membrilor comisiei, stabilirea mijloacelor probatorii și contrasemnarea  actelor  comisiei  va fi asigurată  de către consilierul juridic al   Inspectoratul  Şcolar Judeţean ____.
12. La terminarea   verificărilor, comisia  întocmește  un  Raport/Proces Verbal  cu  propuneri de măsuri,  document care se supune  dezbaterii  și aprobării în cadrul Consiliului de Administrație al Inspectoratului Şcolar Judeţean ____.
13. Toți salariații Inspectoratului Şcolar Judeţean ____ sunt obligați să urmărească soluţionarea, redactarea și transmiterea în termen a răspunsului către petent.
14. Expedierea răspunsului către petiţionar se face numai de către compartimentul secretariat, care  asigură şi clasarea petiţiilor.
15. Petiţiile greşit îndreptate vor fi trimise în termen de 5 zile de la înregistrare de către secretariatul inspectoratului școlar autorităţilor sau instituţiilor publice care au ca atribuţii rezolvarea problemelor sesizate, urmând ca petiţionarul să fie înștiințat despre aceasta.
16. Petiţiile repartizate în mod greşit, unui compartiment/inspector şcolar care nu are competenţe în domeniul sesizat, vor fi predate la compartimentul secretariat care se va asigura de redirecţionarea corectă a acestora în cel mai scurt timp.   
17. Inspectoratul Școlar Județean ____ are  obligaţia să comunice petiţionarului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiţiei, răspunsul, indiferent dacă soluţia este favorabilă sau nefavorabilă.
18. Pentru soluţionarea petiţiilor greşit îndreptate, de la alte autorităţi sau instituţii publice, termenul de 30 de zile curge de la data înregistrării petiţiei la autoritatea sau instituţia publică competentă.
19. În situaţia în care aspectele sesizate prin petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, inspectorul școlar general poate prelungi termenul legal  cu cel mult 15 zile.
20. În cazul în care un petiţionar adresează Inspectoratul Școlar Județean ____ mai multe petiţii, sesizând aceeaşi problemă, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns care trebuie să facă referire la toate petiţiile primite.
21. Dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă petiţie de la acelaşi petiţionar, ori de la o autoritate sau instituţie publică greşit sesizată, cu acelaşi conţinut, aceasta se clasează, la numărul iniţial făcându-se menţiune despre faptul că s-a răspuns.
22. În cazul în care prin petiţie sunt sesizate anumite aspecte din activitatea unei persoane, aceasta nu poate fi soluţionată de persoana în cauza sau de către un subordonat al acesteia.
23. Angajații  contractuali și inspectorii școlari sunt obligați să rezolve numai petiţiile care le sunt repartizate, fiindu-le interzis să le primească direct de la petenţi, să intervină sau să depună stăruinţă pentru soluţionarea acestora în afara cadrului legal.
24. Angajații Inspectoratului Şcolar Judeţean ____, potrivit prevederilor  din  Fişa postului, soluţionează prompt şi eficient corespondenţa primită (sesizări, reclamaţii, memorii, etc.).
25. În vederea asigurării legalității activității de soluționare a  petițiilor, consilierul  juridic  al Inspectoratului Şcolar Judeţean ____ asigură asistenţă şi consultanţă de specialitate inspectorului şcolar general, inspectorilor şcolari generali adjuncţi, domeniilor/compartimentelor din cadrul inspectoratului şcolar, la solicitarea acestora, putând face parte și din comisiile constituite pentru verificarea aspectelor sesizate.
26. Consilierul  juridic  avizează și/sau contrasemnează  actele  cu  caracter  juridic supuse   analizei ce intervin în procesul de verificare a aspectelor sesizate, de elaborare a raportului/procesului verbal de verificare, etc.
27. Semnarea răspunsului se face de către inspectorul școlar general, ori de persoana împuternicită, precum şi de seful compartimentului care a solutionat petitia. În răspuns se va indica, în mod obligatoriu, temeiul legal al soluţiei adoptate.
28. Atât petiţia, cât şi răspunsul, precum şi toate documentele-martor (sub forma unui raport cu anexe) sunt arhivate de către inspectorul școlar coordonator al echipei desemnate/persoana care a întocmit răspunsul.
29. Semestrial, Inspectoratul Școlar Județean ____ va analiza activitatea proprie de soluţionare a petitiilor, pe baza raportului întocmit de compartimentul secretariat.

Responsabilităţi şi răspunderi în derularea activităţii

 Constituie abatere disciplinară şi se sancţionează potrivit prevederilor Legii nr. 1/2011 a educației naționale,  cu modificările  și completările ulterioare sau, după caz, potrivit legislaţiei muncii următoarele fapte:

a) nerespectarea termenelor de soluţionare a petiţiilor, prevăzute în Ordonanţa nr. 27 din 30 ianuarie 2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, cu modificările și completările ulterioare;

b) intervenţiile sau stăruinţele pentru rezolvarea unor petiţii în afara cadrului legal;

c) primirea direct de la petiţionar a unei petiţii, în vederea rezolvării, fără să fie înregistrată şi fără să fie repartizata de şeful compartimentului de specialitate.

 

Controlul la entităţile publice

 În România, controlul intern/ managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public cu eficienţă, eficacitate şi economicitate se realizează în conformitate cu ORDONANŢA nr. 119 din 31 august 1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, forma republicată.

Potrivit actului normativ, control intern/managerial este ansamblul formelor de control exercitate la nivelul entităţii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanta cu obiectivele acesteia şi cu reglementările legale, în vederea asigurării administrării fondurilor în mod economic, eficient şi eficace; acesta include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele şi procedurile.

Control financiar preventiv este definit ca activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora.

1. Controlul intern/managerial

Controlul intern/managerial are următoarele obiective generale:
• realizarea, la un nivel corespunzător de calitate, a atribuţiilor instituţiilor publice, stabilite în concordanta cu propria lor misiune, în condiţii de regularitate, eficacitate, economicitate şi eficienta;
• protejarea fondurilor publice împotriva pierderilor datorate erorii, risipei, abuzului sau fraudei;
• respectarea legii, a reglementărilor şi deciziilor conducerii;
• dezvoltarea şi întreţinerea unor sisteme de colectare, stocare, prelucrare, actualizare şi difuzare a datelor şi informaţiilor financiare şi de conducere, precum şi a unor sisteme şi proceduri de informare publică adecvată prin rapoarte periodice.

Controlul intern/managerial se exercită potrivit Ordinului S.G.G. nr. 600 din 20 aprilie 2018 privind aprobarea Codului controlului intern managerial al entităţilor publice

Aici- Reguli privind exercitarea controlului intern managerial al entităţilor publice https://legistm.ro/blog/reguli-privind- ... managerial

2. Obiectul controlului financiar preventiv

Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operaţiuni care vizează, în principal:
a) angajamente legale şi credite bugetare sau credite de angajament, după caz;
b) deschiderea şi repartizarea de credite bugetare;
c) modificarea repartizării pe trimestre şi pe subdiviziuni ale clasificaţiei bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virări de credite;
d) ordonanţarea cheltuielilor;
e) efectuarea de încasări în numerar;
f) constituirea veniturilor publice, în privinţa autorizării şi a stabilirii titlurilor de încasare;
g) reducerea, eşalonarea sau anularea titlurilor de încasare;
h) constituirea resurselor proprii ale bugetului Uniunii Europene, reprezentând contribuţia viitoare a României la acest organism;
i) recuperarea sumelor avansate şi care ulterior au devenit necuvenite;
j) vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
k) concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale;
l) alte tipuri de operaţiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice.
În funcţie de specificul entităţii publice, conducătorul acesteia poate decide exercitarea controlului financiar preventiv şi asupra altor tipuri de proiecte de operaţiuni decât cele prevăzute mai sus.

Organizarea controlului financiar preventiv

Ministerul Finanţelor Publice este autoritatea de coordonare şi reglementare a controlului financiar preventiv pentru toate entităţile publice.

Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercita de autorităţi competente, în mod unitar, potrivit prevederilor prezentei ordonanţe şi ale actelor normative emise în aplicarea acesteia.

Controlul financiar preventiv se organizează şi se exercita în următoarele forme:
a) controlul financiar preventiv propriu, la toate entităţile publice şi asupra tuturor operaţiunilor cu impact financiar asupra fondurilor publice şi a patrimoniului public;
b) controlul financiar preventiv delegat, la ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi ai bugetului oricărui fond special, la Fondul naţional şi la agenţiile de implementare a fondurilor comunitare, precum şi la alte entităţi publice cu risc ridicat, prin controlori delegaţi ai Ministerului Finanţelor Publice.

Controlul financiar preventiv se va integra, în mod treptat, în sfera răspunderii manageriale pe măsură ce controlul managerial va asigura eliminarea riscurilor în administrarea fondurilor publice.

Atingerea acestui nivel va fi evaluată de misiuni de audit dispuse de ministrul economiei şi finanţelor, în condiţiile legii.

Controlul financiar preventiv se exercită potrivit Ordinului MFP nr. 923 din 11 iulie 2014 pentru aprobarea Normelor metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv şi a Codului specific de norme profesionale pentru persoanele care desfăşoară activitatea de control financiar preventiv propriu (*republicat*).

Pe viitor, voi detalia modul de exercitare a controlul financiar preventiv la entităţile publice.