Îndatoririle părinţilor sau reprezentanţilor legali

 

Îndatoririle părinţilor sau reprezentanţilor legali

Articolul 162

(1) Potrivit prevederilor legale, părintele sau reprezentantul legal are obligaţia de a asigura frecvenţa şcolară a elevului în învăţământul obligatoriu şi de a lua măsuri pentru şcolarizarea elevului până la finalizarea studiilor.

(2) Părintele sau reprezentantul legal care nu asigură şcolarizarea elevului în perioada învăţământului obligatoriu este sancţionat, conform legislaţiei în vigoare, cu amendă cuprinsă între 100 lei şi 1.000 lei ori este obligat să presteze muncă în folosul comunităţii.

(3) Constatarea contravenţiei şi aplicarea amenzilor contravenţionale prevăzute la alin. (2) se realizează de către persoanele împuternicite de primar în acest scop, la sesizarea consiliului de administraţie al unităţii de învăţământ.

(4) Conform legislaţiei în vigoare, la înscrierea copilului/elevului în unitatea de învăţământ, părintele sau reprezentantul legal are obligaţia de a prezenta documentele medicale solicitate, în vederea menţinerii unui climat sănătos la nivel de grupă/formaţiune de studiu/pentru evitarea degradării stării de sănătate a celorlalţi elevi/preşcolari din colectivitate/unitatea de învăţământ.

(5) Părintele sau reprezentantul legal are obligaţia ca, minimum o dată pe lună, să ia legătura cu profesorul pentru învăţământul preşcolar/învăţătorul/institutorul/profesorul pentru învăţământul primar/profesorul diriginte pentru a cunoaşte evoluţia copilului/elevului, prin mijloace stabilite de comun acord. Prezenţa părintelui sau a reprezentantului legal va fi consemnată în caietul educatorului-puericultor/educatoarei/ învăţătorului/institutorului/profesorului pentru învăţământ preşcolar/primar, profesorului diriginte, cu nume, dată şi semnătură.

(6) Părintele sau reprezentantul legal răspunde material pentru distrugerile bunurilor din patrimoniul unităţii de învăţământ, cauzate de elev.

(7) Părintele sau reprezentantul legal al preşcolarului sau al elevului din învăţământul primar are obligaţia să îl însoţească până la intrarea în unitatea de învăţământ, iar la terminarea activităţilor educative/orelor de curs să îl preia. În cazul în care părintele sau reprezentantul legal nu poate să desfăşoare o astfel de activitate, împuterniceşte o altă persoană.

(8) Părintele sau reprezentantul legal al elevului din învăţământul primar, gimnazial şi ciclul inferior al liceului are obligaţia de a solicita, în scris, retragerea elevului în vederea înscrierii acestuia într-o unitate de învăţământ din străinătate.

(9) Dispoziţiile alin. (7) nu se aplică în situaţiile în care transportul copiilor la şi de la unitatea de învăţământ se realizează cu microbuzele şcolare. Asigurarea securităţii şi siguranţei în incinta unităţii de învăţământ la venirea şi părăsirea acesteia, în special pentru elevii din clasa pregătitoare, se stabileşte prin regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţii de învăţământ.

(10) Părintele sau reprezentantul legal al antepreşcolarului/ preşcolarului sau al elevului din învăţământul obligatoriu are obligaţia de a-l susţine pe acesta în activitatea de învăţare desfăşurată, inclusiv în activitatea de învăţare realizată prin intermediul tehnologiei şi al internetului, şi de a colabora cu personalul unităţii de învăţământ pentru desfăşurarea în condiţii optime a acestei activităţi.

Articolul 163

Se interzice oricăror persoane agresarea fizică, psihică, verbală etc. a copiilor/elevilor şi a personalului unităţii de învăţământ.

Articolul 164

Respectarea prevederilor prezentului regulament şi a regulamentului de organizare şi funcţionare a unităţii de învăţământ este obligatorie pentru părinţii sau reprezentanţii legali ai copiilor/elevilor.

Sursa: 

ORDINUL nr. 5.447 din 31 august 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 827 din 9 septembrie 2020, la data de 11 Decembrie 2021 (realizat prin includerea modificărilor și completărilor aduse de: ORDINUL nr. 5.638 din 28 septembrie 2020; ORDINUL nr. 5.977 din 9 noiembrie 2020; ORDINUL nr. 3.108 din 12 ianuarie 2021; ORDINUL nr. 5.550 din 5 noiembrie 2021).

Procedura de cercetare disciplinară aplicabilă la nivelul unităţilor de învăţământ

 

Din punct de vedere al raporturilor juridice care reglementează relaţiile de muncă dintre personalul angajat în cadrul unităţilor de învăţământ preuniversitar şi anagajatorii acestora, noua lege a educaţiei instituie următoarele reguli generale:
- Personalul din învăţământul preuniversitar este format din: personal didactic, personal didactic auxiliar şi personal administrativ sau nedidactic. În învăţământul preuniversitar poate funcţiona şi personal didactic asociat;
- Angajatorul este unitatea de învăţământ/conexă;
- Hotărârile privind angajarea, motivarea, evaluarea, recompensarea, răspunderea disciplinară şi disponibilizarea personalului didactic se iau la nivelul unităţii de învăţământ de către consiliul de administraţie, cu votul secret a 2/3 din totalul membrilor;
- Directorul unităţii de învăţământ emite deciziile, conform hotărârilor consiliului de administraţie.

Ca urmare, atunci când personalul didactic şi/sau didactic auxiliar din unităţile de învăţământ preuniversitar săvârşeşte fapte, abateri, încălcări ale eticii profesionale, performanţe slabe în activitatea didactică, sau alte acte de natură să atragă răspunderea disciplinară, se declanşează procedura care, în final, se poate concretiza în sancţionarea acestor categorii de personal.

Este important să facem menţiunea că, deşi legea organică a educaţiei naţionale tratează problematica abaterilor disciplinare şi a sancţiunilor aplicabile personalului didactic / didactic auxiliar în Titlul IV – Statutul personalului didactic, Capitolul I - Statutul personalului didactic din învăţământul preuniversitar, Secţiunea a 11 –a - Răspunderea disciplinară şi patrimonială, totuşi, aceste aspecte se coroborează cu prevederile paralele ale Codului muncii, cu modificările și completările ulterioare.

Propunerea de iniţiere a procedurii legale de sanţionare, în cazul cadrelor didactice / didactic auxiliare, cu performanţe slabe sau pentru încălcări ale eticii profesionale, aparţine consiliului profesoral, care o înaintează consiliului de administraţie. Consiliul de administraţie sancţionează abaterile disciplinare, etice sau profesionale ale cadrelor didactice / personalului didactic auxiliar, conform legii.

Important: Condiţia imperios necesară pentru aplicarea unei sancţiuni disciplinare, este derularea prealabilă a unei cercetări prealabile, care se desfăşoară asupra abaterilor disciplinare prezumate a fi fost săvârşite de către persoana / salariatul în cauză (art. 267 din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare).

Cercetarea disciplinară. Vinovăția salariatului

Pentru a se putea angaja răspunderea disciplinară a salariatului, este necesară examinarea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv:
- obiectul - relațiile sociale de muncă, ordine și disciplină la locul de muncă;
- latura obiectivă - fapta săvârșită ce poate consta într-o acțiune sau inacțiune;
- subiectul - persoana fizică angajată cu contract individual de muncă, deținând calitatea de salariat;
- latura subiectivă – vinovăția, sub orice formă a sa.

Doar existența cumulativă a acestor condiții declanșează prerogativa disciplinară a angajatorului împotriva salariatului.

Potrivit art. 247 alin.(2) din Codul Muncii, “Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.”

În acelaşi timp, în cuprinsul art. 250 din cadrul aceluiaşi act normativ, se precizează că “Angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârşite de salariat, avându-se în vedere următoarele:
a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;
b) gradul de vinovăţie a salariatului;
c) consecinţele abaterii disciplinare;
d) comportarea generală în serviciu a salariatului;
e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.”

Pentru a se stabili dacă se poate reține săvârșirea unei abateri disciplinare, angajatorul trebuie să identifice pe de o parte faptul că salariatul nu și-a exercitat atribuțiile ce îi revin, nu și-a exercitat întocmai atribuțiile sau a avut o atitudine improprie ce a lezat raporturile de muncă, demnitatea, onoarea, reputația unei persoane sau prin intermediul căreia a produs prejudicii angajatorului și pe de altă parte, că acesta le-a nesocotit cu vinovăție.

Legea permite angajatorului să impună o anumită conduită în rândul angajaților săi prin intermediul Regulamentului intern, calificând astfel faptele pe care le apreciază ca fiind vătămătoare în desfășurarea raporturilor de muncă, precum și sancțiunile corespunzătoare.

În cuprinsul acestui act unilateral, angajatorul poate stabili măsuri, reguli, sancțiuni, precum și proceduri pe care le consideră necesare în cadrul unității, salariații fiind obligați să le respecte.

Legislația prevede limitele în care angajatorul trebuie să acționeze în aplicarea sancțiunii disciplinare, fiind necesară respectarea proporționalității în raport cu gradul de vinovăție.

În acest sens, în doctrina de specialitate s-a reținut că latura subiectivă constă în atitudinea psihică a salariatului în încălcarea relațiilor sociale, iar în raport de aceasta, sancțiunile se aplică în mod gradual.
Pentru stabilirea sancțiunii disciplinare sunt fixate în Codul Muncii, anumite repere care trebuie respectate în mod obligatoriu, respectiv:
- împrejurările în care fapta a fost săvârșită - urmărindu-se clarificarea situației de fapt, cu precădere a modului în care salariatul a acționat pentru a se putea observa dacă acesta a fost de bună-credință sau de rea-credință. Fapta poate să fie săvârșită printr-o acțiune presupunând o atitudine activă (fapta săvârșită dintr-o dată sau într-o formă continuă), sau printr-o inacțiune în sensul că deși salariatul era obligat să îndeplinească anumite activități (ce decurg din lege, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă, regulamentul intern, sau dispoziții/ordine ale superiorilor ierarhici), nu le îndeplinește.
- gradul de vinovăție a salariatului - în raport de modul în care a fost săvârșită fapta, urmează a se trece la stabilirea gradului de vinovăție ce are o înrâurire hotărâtoare cu privire la individualizarea sancțiunii disciplinare.
- consecințele abaterii disciplinare - deosebit de importante sunt consecințele pe care fapta ce urmează a fi calificată ca abatere disciplinară le produce. În funcție de acestea se apreciază dacă este suficient avertismentul sau este necesară aplicarea unor sancțiuni mai aspre. Există situații în care nu se pot percepe consecințele directe ale faptei săvârșite, însă și simpla lezare a raporturilor de muncă sau adoptarea unei conduite necorespunzătoare poate reprezenta temei al răspunderii disciplinare.
- comportarea generală în serviciu a salariatului - reprezintă un element pe care angajatorul îl va avea în vedere la momentul stabilirii sancțiunii, raportându-se la modalitatea în care acesta își desfășoară activitatea în general, urmărind-se și modul în care interacționează la locul de muncă.
- eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior - acestea prezintă relevanță, întrucât, în ipoteza unor abateri ce nu sunt grave, dar sunt repetate, se va respecta regula aplicării gradate a sancțiunilor. Însă, în situația săvârșirii unei abateri disciplinare grave ce atrage încetarea contractului de muncă pe motive disciplinare nu mai este necesară analizarea istoricului sancționator al salariatului.

Vinovăția are mai multe forme și grade:
- intenția:
*directă - atunci când salariatul prevede și dorește producerea consecințelor faptei sale;
*indirectă - atunci cand salariatul prevede consecințele, nu le dorește, însă acceptă totuși producerea acestora;
- culpa:
*usurință - când salariatul prevede consecințele, însă speră fără temei să le poată evita;
*nesocotință - când salariatul nu prevede consecințele, deși putea și trebuia să le prevadă.

Astfel cum am evidențiat, un element deosebit de important este reprezentat de gradul de vinovăție, în sensul de a evalua dacă fapta personală a acestuia a fost săvârșită cu intenție sau din culpă. Aceasta este și interpretarea pe care instanțele de judecată își întemeiază motivările:
„După ce angajatorul analizează împrejurările în care fapta a fost săvârșită, acesta va trece la stabilirea gradului de vinovăție a salariatului. Gradul de vinovăție atrage la rândul său individualizarea sacțiunii disciplinare ce urmează a fi aplicată.”

„Angajatorul pentru a stabili „neglijența în rezolvarea lucrărilor” trebuie să stabilească, pe de o parte, că salariatul nu și-a exercitat atribuțiile ce-i revin (a semnat fără să verifice) sau nu a exercitat întocmai atribuțiile (a apelat la alte proceduri de lucru sau le-a exercitat parțial) și, pe de altă parte, că acesta le-a nesocotind în mod conștient, neprevăzând rezultatul.”

„Instanța de fond a făcut o încadrare corectă a criteriilor de stabilire a sancțiunii așa cum sunt cuprinse în dispoz. art. 266 Codul muncii [devenit art. 250 după republicare].

Astfel, faptele enumerate în cuprinsul deciziei nu pot fi încadrate în deosebit de grave raportate și la forma de vinovăție, intenția directă sau indirectă sau culpa existentă la momentul săvârșirii acestora.

Acest element reprezintă un criteriu important de individualizare a sancțiunii disciplinare.”
„Pentru a putea fi antrenată răspunderea patrimonială a angajatului este necesar să fie îndeplinite cumulativ mai multe condiții respectiv:
- la momentul faptei care a provocat prejudiciul, persoana respectivă să fi avut calitatea de salariat al angajatorului căruia i-a produs paguba;
- fapta ilicită (o acțiune sau inacțiune) și personală a salariatului să fi fost săvârșită în legatură cu munca sa. Caracterul ilicit al faptei se analizează în raport de obligațiile de serviciu decurgând din contractul individual de muncă în conținutul căruia sunt incluse, pe lângă obligațiile concrete, specifice naturii funcției, felului și locului muncii, toate celelalte îndatoriri prevăzute în legi și alte acte normative;
- să existe un prejudiciu cauzat în patrimoniul angajatorului;
- să existe un raport de cauzalitate între fapta respectivă și prejudiciul suferit de angajator.

Fapta salariatului trebuie să fi fost în legatură cu sarcinile și atribuțiile angajatului, iar urmarea acesteia să fi fost prejudiciul suferit de angajator în patrimoniu sau;
-vinovăția salariatului, fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție sub orice formă, fie intenție, fie culpă.”

Culpa salariatului trebuie deci dovedită, iar nu prezumată pentru a putea fi îndeplinite condițiile angajării răspunderii disciplinare a salariatului.

Constatând, așadar, o formă ușoară a vinovăției contestatorului și pericolul social redus al faptei acestuia, în mod corect tribunalul a apreciat că sancțiunea desfacerii contractului de muncă este una excesivă, procedând la înlocuirea acesteia cu o sanctiune mai puțin severă.”

Astfel, numai săvârșirea cu vinovăție de către salariat a unei fapte ce întrunește caracteristicile abaterii disciplinare poate atrage răspunderea acestuia, forma vinovăției fiind relevantă numai în momentul individualizării sancțiunii.

În jurisprudență s-a opinat că „În lipsa vinovăției, nu există abatere disciplinară, iar angajarea răspunderii disciplinare este netemeinică.”

„ În privința gradului de vinovăție al angajatului, Curtea reține că fapta a fost săvârșită din culpă, o formă mai ușoară de vinovăție decât intenția, care nu a fost probată în speță.”

„Împrejurările în care fapta a fost săvârșită și gradul de vinovăție al salariatului conduc la concluzia că acesta a consumat alcool cu o zi înainte de prezentarea la serviciu, până în jurul orelor 19.30, neavând de unde să cunoască faptul că a doua zi mai era posibil să rămână o anumită cantitate de alcool în sânge, ceea ce l-a și determinat să solicite recoltarea de probe biologice la un laborator specializat, demers însă nefinalizat din motive obiective, prin urmare gradul de vinovăție al salariatului este redus la o culpă prin neprevederea rezultatului faptei sale.”

Surse: http://www.wolterskluwer.ro; http://www.jurio.ro; http://www.costelgilca.ro; http://www.idrept.ro.

Drepturi de autor: Copyright © 2022 
Toate drepturile rezervate, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu modificarile si completările ulterioare.
Intregul continut este proprietatea exclusiva a autorului și nu poate fi reprodus, modificat, transferat, distribuit, republicat, copiat sau transmis în orice formã, incluzând dar nelimitandu-se la forma electronica, fără permisiunea scrisă a proprietarului.

Măsuri de simplificare și debirocratizare la nivelul administraţiei publice centrale

Guvernul a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 41 din 28 iunie 2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

Ordonanţa de urgenţă a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 30 iunie 2016.

Ulterior, Ordonanţa de urgenţă nr. 41 din 28 iunie 2016 a fost modificată şi completată de prevederile aduse de Legea nr. 179 din 18 iulie 2017.

Ordonanţa de urgenţă nr. 41 din 28 iunie 2016 cuprinde două capitole care se referă la:

• măsuri privind simplificarea procedurilor administrative la nivelul administraţiei publice centrale
• modificarea, completarea şi abrogarea unor acte normative.

Masurile privind simplificarea procedurilor administrative la nivelul administraţiei publice centrale sintetizate

Masurile se refera la:

• obligaţia de a publica, din oficiu, informaţii şi modele de formulare sau cereri aferente tuturor serviciilor publice furnizate, în format electronic, atât pe website-ul propriu, cât şi pe punctul de contact unic electronic, în varianta actualizată şi într-un format tehnic care să permită descărcarea şi editarea lor în scopul completării pe calculator de către beneficiar;
• obligaţia de a accepta copia în format electronic după cartea de identitate, transmisă prin e-mail;
• obligaţia de a elimina cerinţa de depunere a copiilor legalizate după documente la furnizarea serviciilor publice, înlocuindu-le cu certificarea conformităţii cu originalul de către funcţionarul competent;
• obligaţia de a accepta copia legalizată după document, în scopul furnizării serviciului public;
• obligaţia de a accepta documentele eliberate de către persoanele juridice de drept public sau de drept privat în format electronic, care au o semnătură electronică calificată sau avansată;
• obligaţia de a specifica pe formularele proprii durata de completare a fiecăruia şi motivul colectării informaţiei;
• obligaţia de a întocmi metodologia de calcul al duratei de completare a unui formular, metodologie disponibilă pe pagina proprie de internet şi aprobată prin ordin al conducătorului instituţiei;
• obligaţia de a oferi metode alternative de plată a serviciilor publice furnizate contra cost, fie prin plata cu cardul, fie prin intermediul altor sisteme de plată;
• obligaţia de a folosi cu precădere mijloacele electronice pentru comunicarea cu beneficiarii serviciilor publice, acolo unde beneficiarul are şi este de acord să furnizeze o adresă de poştă electronică;
• obligaţia ca, împreună cu fiecare set de date încărcat pe portalul data.gov.ro, să încarce şi denumirea, descrierea şi durata de timp în care este recomandată actualizarea setului de date.

Modificarea, completarea şi abrogarea unor acte normative
  
La data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, următoarele acte normative se modifică, se completează sau se abrogă:

• Legea nr. 117/1999 privind taxele extrajudiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 6 iulie 1999, cu modificările şi completările ulterioare;
• Ordonanţa Guvernului nr. 78/2000 privind omologarea, eliberarea cărţii de identitate şi certificarea autenticităţii vehiculelor rutiere în vederea comercializării, înmatriculării sau înregistrării acestora în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 30 august 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 230/2003, cu modificările şi completările ulterioare;
• Alineatele (2) şi (3) ale articolului 28 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 670 din 3 august 2006, cu modificările şi completările ulterioare;
• Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 777 din 13 noiembrie 2009, cu modificările şi completările ulterioare;
• Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 12 martie 2014;
• Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 29 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare;
• Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 295 din 16 aprilie 2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Actele normative din cuprinsul informării pot fi urmărite cu ajutorul platformei informatice Legis  la adresa http://legistm.ro.

Drepturi de autor: Copyright © 2022 
Toate drepturile rezervate, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe, cu modificarile si completările ulterioare.
Intregul continut este proprietatea exclusiva a autorului și nu poate fi reprodus, modificat, transferat, distribuit, republicat, copiat sau transmis în orice formã, incluzând dar nelimitandu-se la forma electronica, fără permisiunea scrisă a proprietarului.

Interpretarea actelor normative

 

Interpretarea actelor normative este activitatea desfășurată în scopul determinării exacte a înțelesului normelor juridice, precum si al aplicarii lor corecte si unitare la situatiile de fapt cărora le sunt incidente.
Interpretarea legală se face printr-un alt act normativ de însusi organul care, potrivit legii, a adoptat actul normativ.
Aplicarea corectă a normelor juridice, presupune cunoaşterea cu exactitate a conţinutului prevederilor lor.


1. NOTIUNEA SI RATIUNEA (NECESITATEA) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In procesul realizarii dreptului, interpretarea normei ce urmeaza a se aplica, in vederea solutionarii unei cauze printr-un act de aplicare, reprezinta un moment de cea mai mare importanta.
Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca in procesul aplicarii dreptului organul de aplicare (judecatorul, organul ad¬ministrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia in raport de o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce in fata sa). Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept, sa verifice cu ce inteles utilizeaza cuvintele legiuitorului, daca acesta a gandit ori s-a exprimat concret sau abstract daca a facut enumerari limitative, ori s-a mentinut in limitele unei reglementari-cadru etc[1].
In teoria clasica s-a afirmat ca interpretarea avea ca scop sa inlature ambiguitatea sau caracterul echivoc al unor reglementari. Savigny a respins aceasta idee, afirmand ca normele clare nu au nevoie de interpretare, iar cele obscure nu se pot interpreta. In realitate, orice norma juridica, ce urmeaza a fi aplicata pentru rezolvarea unui caz concret, este nevoie a fi interpretata, pentru ca hotararea care se va da sa se intemeieze in asa fel pe lege incat arbitrariul sa fie cat mai redus. Organul de aplicare trebuie sa individualizeze norma. Coborarea de la generalul si abstractul normei la particularul si singularul cazului implica profesionalism si maiestrie, pregatire teoretica impecabila.
Pe de alta parte, interpretarea reprezinta o mijlocire intre drept si realitatea vietii (intre drept si aeqitas, cum spuneau romanii). Pentru acest motiv, interpretul va trebui sa explice norma in contextul social in care ea actioneaza.

2. FELURILE (GENURILE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in: interpretare oficiala si interpretare neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara; ea este facultativa, fara forta juridica.
Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie in procesul elaborarii normelor juridice, fie in procesul aplicarii normelor juridice.
Organele care emit acte normative (organele leguitoare sau organele administrative) procedeaza uneori la interpretarea acestora prin acte normative interpretative. Nimic nu se poate opune ca un organ emitent al unui act normativ sa-I si interpreteze, in baza principiului cine poate mai mult, poate si mai putin (a majori ad minus). Atunci cand organul emitent isi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicandu-se, deci, retroactiv).
Inter¬pretarea, in acest caz, constituie o premisa a bunei aplicari a normelor juridice, prin faptul ca da explicatie corecta intelesului, scopului si finalitatii unui act normativ emis anterior.
In sensul cuprinderii interpretarii in chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a acestui proces) se inscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Acest gen de interpretare priveste in mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz. Organul de aplicare, avand de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, in vederea emiterii actului de aplicare (o hotarare judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza.
Interpretarea neoficiala, poarta si denumirea de interpretare doctrinara intrucat ea este cuprinsa, de obicei, in operele stiintifice (in doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (in oricare din formele sale), interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. Opiniile formulate in doctrina, care sunt consecinta analizei (de lege lata sau de lege ferenda) efectuata in cadrul cercetarii teoretice a dreptului, pot fi evocate in procesul aplicarii dreptului, dar ele nu sunt obligatorii. Organul de aplicare nu este legat de interpretarea continuta intr-o lucrare stiintifica, iar solutia sa nu se poate intemeia pe o atare interpretare, ci pe norma juridica selectionata a se aplica in cazul respectiv. Interpretarea facultativa se regaseste si in pledoaria avocatului, analiza cauzei pe care o reprezinta putand fi luata in consideratie de catre organul de aplicare sau putand fi respinsa (atat acceptarea, cat si respingerea interpretarii aparatorului netrebuind a fi motivate de catre judeca¬tor). Organul de aplicare da propria sa interpretare normei juridice, interpretare care constituie suportul intelectual al deciziei sale.

3. METODELE INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

In realizarea interpretarii, organul de aplicare intrebuinteaza o serie de metode, prin intermediul carora el reuseste sa stabileasca, in interesul solutionarii cauzei, sensul exact al normei, campul sau de aplicabilitate, efectele si scopul religiei.
A. Metoda gramaticala
Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului coman¬damentului cuprins in norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora in text, daca legiuitorul le foloseste in acceptiunea lor comuna sau intr-o acceptiune specific juridica. De multe ori legiuitorul defineste chiar in continutul actului normativ sensul unor cuvinte sau expresii, da definitii unor institutii, cazuri in care sarcina interpretului este sensibil usurata.
Intrucat, in diverse ramuri ale dreptului, circula aceiasi termeni sau expresii cu sensuri diferite, organul de aplicare va trebui sa ia in consideratie intelesul specific al acestora pentru norma din ramura de drept la care se raporteaza in momentul in care rezolva cauza (penala, civila, administrativa etc.). Interpretarea gramaticala priveste deci textul legii, text care ridica interpretului problema mai larga a sistemului de semnificatii (sis¬temul comun al limbajului).
Interpretul normei juridice trebuie sa plece de la premisa ca legea (norma de drept) este scrisa intr-o limba omeneasca, cu toate imperfectiunile ei. Potrivit teoriei lingvistice, limba are trei functii: functia de exprimare, functia de apel catre cel/cei carora ne adresam si, in sfarsit, functia de reprezentare, concretizata in enunturi. Se mai vorbeste despre o functie metalinguala, prin efectul careia se explica intelesul cuvintelor si chiar despre o functie fatica, prin care se controleaza descifrarea mesajului. In procesul interpretarii gramaticale a normei juridice judecatorul sau organul administrativ care aplica norma trebuie sa ia in calcul aceste functii pentru a putea descifra mesajul legii.
In interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de imbinare a cuvintelor in propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul ca in textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia 'si', o alta concluzie daca legea foloseste conjunctia 'sau'. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu inchisoare de la... la... si confiscarea averii, ori ca o fapta se pedepseste cu inchisoare sau amenda penala. Vom fi, intr-un asemenea caz, in fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative.
B. Metoda sistematica
Metoda sistematica, priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin incadrarea sa in economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative.
Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si, deci, a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sis¬temului de drept consta in faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile sale norme.
O regula consacrata in teoria dreptului este aceea ca orice interpretare trebuie sa se faca subiectam mate¬riam, adica in conformitate cu cadrul (sistemul) din care face parte norma interpretata[2].
C. Metoda istorica
Metoda istorica, urmareste sa explice intelesul normei juridice prin luarea in consideratie a ceea ce se cheama occasio legis imprejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si adoptarii legii.
In cazul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementarii actuale cu reglementarile anterioare in materie, la evocarea principiilor de drept si chiar la sentimentul de echitate prezumat in fiecare norma de drept. Utilizand aceasta metoda, interpretul va putea desprinde motivul practic care a inspirat o anumita reglementare, scopul reglementarii, mijloacele normative pentru atingerea scopului etc.
D. Metoda logica
Metoda logica, este cea mai larg intalnita intre procedeele de interpretare a normei juridice.
Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de genera¬lizare, de analiza logica a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale.
Rationamentele logice, in procesul interpretarii, dau nastere unor reguli juridice ale interpretarii (ale rezultatului interpretarii), cum ar fi: exceptiile sunt de stricta interpretare – regula ce decurge din raportul intre general si particular; la fel, legile exceptionale trebuie interpretate restrictiv (sunt si ele de stricta interpretare), principiu ce rezulta din acelasi raport.
In realizarea metodei logice de interpretare organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc.
Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum ¬inseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. Aceasta este o demonstratie indirecta apagogica. In acest caz interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, in afara de cea oferita de el, conduce la concluzii contrare legii.
Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca in cazul notiunilor contradictorii, care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista (qui dicit de uno negat de alte ro).
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. In istoria dreptului nu gasim decat o singura exceptie de la acest principiu, cand se putea face mai mult, dar nu se putea face mai putin. Este vorba de drepturile pe care le avea femeia maritata asupra imobilului dotal, inainte de Justinian. Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu efecte mai restranse decat vanzarea. Temeiul era urmatorul: femeile (infirmitas con¬silium) isi puteau da seama, pana si ele, la vanzare daca era vorba de o deposedare brutala, apreciind gravitatea actului. La ipotecare, desi e un act mai usor, se spunea ca el poarta in sine aceleasi efecte ca si vanzarea, dar in acest caz actul deposedarii (in cazul neexecutarii obligatiei) nu se prezinta la vedere, este ascuns in formele juridice mai usoare ale ipotecii si femeia nu putea pricepe acest lucru.
Argumentul a minori ad minus, care insoteste argumentul a majori ad minus, si care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, intr-un fel, opus primului, el presupunand pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu) la un caz general.
Argumentul a fortiori consta in aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica intr-o alta ipoteza decat aceea indicata expres in norma respectiva.
Argumentul a pari se intemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie.
Organul de aplicare (judecatorul sau organul administratiei) trebuie sa observe, in activitatea sa, textul legii, litera sa, dar si spiritul sau. Lui nu-i este ingaduit sa faca distinctii acolo unde legea nu distinge. O asemenea conduita este retinuta in principiul: ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
E. Analogia
Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci cand organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). In dreptul roman, situatia judecatorului era mai favorabila. Atunci cand el nu gasea solutia in norma, pronunta, sub juramant, o formula: rem sibi non liquere(afacerea nu e lamurita) si se retragea. In dreptul modem judecatorul nu mai poate proceda astfel. Art.3 din Codul civil roman obliga pe judecator sa se pronunte si atunci cand legea este neclara sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei. Atunci cand reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta in alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitie asemanatoare). Mai compli¬cata este situatia cand el nu gaseste o asemenea reglementare in nici o norma. El va solutiona pe baza principiilor de drept, care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie, care sta la baza dreptului pozitiv. In acest caz, analogia se inalta la principiul general pe care-l implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o.
Aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator, in dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dis¬pozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. In dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca alte pedepse, decat cele prevazute expres de legea penala.

4. REZULTATELE (LIMITELE) INTERPRETARII NORMELOR JURIDICE

Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala, extensiva sau restrictiva.
Interpretarea literala ('ad litteram' sau 'interpretatio declarativa') se realizeaza atunci cand organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, in mod corespunzator, continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. In acest caz se spune ca legea este limpede, organul de aplicare neavand decat sarcina sa o aplice, intrucat textul corespunde continutului normei si vointei legiuitorului.
In urma interpretarii normei juridice prin metodele amintite, organul de aplicare poate ajunge insa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrans, decat sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. In aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (Interpretatio restrictiva) sau o interpretare extensiva (inter¬pretatio extensiva).
In ambele sale forme (extensiva si restrictiva) interpretarea va sesiza existenta unei relative nepotriviri intre textul normei juridice si continutul sau, prin referire la sfera relatiilor sociale pe care le vizeaza continutul reglementar al normei.

________________________________________
[1] H. Dernburg, Pandekten, 1, 1902, p. 72
[2] M. Djuvara, op.cit., p. 475

Sursa http://www.stiucum.com/drept/drept-gene ... c43248.php
Actele normative specificate pot fi urmărite cu ajutorul platformei informatice Legis a ISJ Hunedoara, la adresa http://legistm.ro/
Informarea a fost publicată la adresa http://forum.isj.hd.edu.ro

Afişarea noutăţilor legislative la avizier/site-ul unităţii de învăţământ

 Vă prezentăm măsura dispusă de ORDINUL nr. 4.597 din 6 august 2021/FIŞA-CADRU A POSTULUI DIRECTOR ADJUNCT UNITATE DE ÎNVĂŢĂMÂNT (Anexă la Contractul de management nr. ......./........):

... ,,j)dispune afişarea noutăţilor legislative la avizier/site-ul unităţii de învăţământ”

La nivelul unității școlare, vă rugăm conformare.

Temei: ORDIN nr. 4.597 din 6 august 2021
pentru aprobarea Metodologiei privind organizarea şi desfăşurarea concursului pentru ocuparea funcţiilor de director şi director adjunct din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat
EMITENT • MINISTERUL EDUCAŢIEI
Publicat în MONITORUL OFICIAL nr. 771 din 10 august 2021
Notă
Forma consolidată a ORDINULUI nr. 4.597 din 6 august 2021, publicat în Monitorul Oficial nr. 771 din 10 august 2021, la data de 22 Ianuarie 2022 este realizată prin includerea modificărilor și completărilor aduse de: ORDINUL nr. 5.195 din 3 septembrie 2021; ORDINUL nr. 5.454 din 13 octombrie 2021; ORDINUL nr. 5.822 din 17 decembrie 2021; ORDINUL nr. 3.026 din 13 ianuarie 2022.

Dreptul la reputație al persoanei juridice

 

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice. Așadar, o persoană juridică nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație, drept care nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică, potrivit art. 72 Cod civil) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept. (Decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Societate comercială. Drepturi nepatrimonale. Dreptul la reputație. Despăgubiri morale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

C.civ., art. 72, art. 252, art. 257, art. 1349, art. 1381

Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și art. 257 Cod civil rezultă că și persoana juridică, prin asemănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale nepatrimoniale, printre acestea regăsindu-se dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică, însă alte drepturi dintre cele prevăzute de acest text de lege pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.
Astfel fiind, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea dreptului la reputație.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2532 din 24 noiembrie 2020

I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea formulată la data de 31.01.2017, reclamantele SC A. SCM și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului C. la plata sumei de 360.000 lei către reclamanta A. SCM, reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea societăţii şi a sumei de 1 leu către reclamanta B., reprezentând despăgubiri pentru daunele produse prin denigrarea acesteia.
Prin cererea precizatoare a acţiunii, reclamanta A. SCM, prin reprezentant legal B., a solicitat obligarea pârâtului şi la plata despăgubirilor pentru desfăşurarea de activităţi contrare societăţii, fără a se indica cuantumul acestora.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Brașov – Secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr.222S din 25.10.2019, Tribunalul Brașov – Secţia I civilă a respins acțiunea formulată de reclamantele S.C. A. SCM și B., ca neîntemeiată.
A admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.
A respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. SRL.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Brașov
Prin decizia nr.1350/Ap din 8.10.2019, Curtea de Apel Brașov - Secţia civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a apelantei B. pentru reclamanta SC A. SCM, invocată de pârâtul C.
A respins apelul formulat de formulat de apelanta A. SCM împotriva sentinţei civile nr.222S/2019 pronunțată de Tribunalul Brașov, ca nefondat.
A admis apelul declarat de apelanta B. împotriva aceleiași sentințe civile, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis cererea formulată de reclamanta B. împotriva pârâtului C.
A obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 1 leu reprezentând daune morale cauzate prin exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale.
A admis în parte cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului formulată de intervenienta D.
A păstrat dispozițiile sentinței atacate privind: cererea adițională, cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtului raportat la soluția de respingere a cererii formulate de reclamanta A. SCM, precum și cu privire la cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta principală SC E. SRL.
L-a obligat pe intimatul C. la plata către apelanta B. a sumei de 3.240 lei reprezentând cheltuieli de judecată, din care 40 lei taxă judiciară de timbru pentru fond și apel, raportat la pretențiile admise, și suma de 3.200 lei cu titlu de onorariu avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Brașov au declarat recurs reclamanta A. SCM şi pârâtul C., cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.
În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta A. SCM a formulat următoarele critici:
Soluția pronunțată în privința daunelor către S.C. A. SCM este nefondată. Prin respingerea aecstor pretenții instanța de apel a limitat dreptul de protecție recunoscut de lege persoanei juridice. Legea nu face nicio distincție între persoanele fizice și cele juridice și nu limitează drepturile nepatrimoniale ocrotite.
Se arată că este adevărat că, în lipsa unor criterii legal reglementate, instanțele pot întâmpina dificultăți în stabilirea cuantumului despăgubirilor, însă aceasta nu echivalează cu imposibilitatea evaluării daunelor morale solicitate.
Pentru încălcarea drepturilor nepatrimoniale persoana juridică poate pretinde despăgubiri materiale sau morale, precum și alte mijloace de reparare a prejudiciului. Dispozițiile art.257 Cod civil se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice.
De asemenea, se susține că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice. Invocă recurenta cu titlu de jurispudență, decizia nr.158/2009 a Curții de Apel Timișoara.
Recurenta-reclamantă consideră că nu este corectă soluția instanței de apel, care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Se susține că, în speță, imaginea societății și a persoanei fizice administrator al societății sunt indisolubil legate, procesele intentate de către pârât afectând ambele persoane.
Potrivit art.15 Cod civil, niciun drept nu poate fi exercitat cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul într-un mod exclusiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
În continuare recurenta arată că nu se regăsesc, în decizia curții de apel, niciuna dintre afirmațiile martorelor audiate în fața instanței de apel, care demonstrau acțiunea de denigrare intenționată și repetată exercitată de către pârât; totodată, deși instanța pare că a analizat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, nu face nicio referire directă la societatea A., deși aceasta a fost parte în dosarele de instanță.
În speță se susține că sunt îndeplinite cumulativ condițiile necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt prevăzute de art.1357 Cod civil. În aprecierea caracterului ilicit al unei fapte, urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci și cele de conviețuire socială.
În ceea ce privește soluția dată de instanța de apel asupra cererii de a se constata că activitatea desfășurată de pârâtul C. este contrară intereselor A. SCM, se arată că și aceasta este dată cu încălcarea normelor de drept material, în dovedirea acestui aspect fiind reiterate faptele săvârșite de pârât, și anume demersurile procesuale repetate împotriva reclamantelor desfășurate în perioada 2006-2018, considerate abuzive, care impuneau atragerea răspunderii delictuale a acestuia; instanța de apel a apreciat în mod greșit că în speță nu este îndeplinită condiția intenției pentru admiterea acestui petit, fără însă a observa că răspunderea delictuală se analizează prin prisma celei mai ușoare culpe care, de altfel, a și fost probată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă.
Prin cererea de recurs formulată de pârâtul C. sunt expuse următoarele susţineri:
Se invocă excepția nulității absolute a deciziei atacate, având în vedere că aceasta a fost pronunțată în complet de divergență, cu nerespectarea normelor procedurale care impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței. Se face trimitere, în acest sens, la statuările din decizia nr.1965/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă.
Pârâtul arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
De asemenea, se citează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, menționându-se că pentru aceste motive se solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii acestuia constând în plata de daune morale către reclamanta B.
Se mai arată că hotărârea pronunțată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, se citează din considerentele instanței de fond, în sprijinul celor reținute de aceasta fiind evocate și prevederile art.31 și art.43 alin.(3) din Legea nr.1/2005, care reglementează dreptul membrilor cooperatori de a ataca în justiție hotărârile generale ale societății.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.488 alin.(1) pct.1, 5, 6 și 8 Cod procedură civilă.
5. Apărările formulate în cauză
Pârâtul C. a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamante, prin care a invocat excepția netimbrării, excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamanta B. motivat de admiterea apelului acesteia, excepția nulității recursului promovat de reclamante pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art.488 Cod procedură civilă, precum și pentru întocmirea acestuia de o persoană fără calitate procesuală în cauză. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Reclamantele SC A. SCM și B. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul C., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. SCM şi de pârâtul C. sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
1. Recursul declarat de reclamanta A. SCM.
Obiectul învestirii instanţei, astfel cum s-a reținut prin decizia atacată, este reprezentat de o acţiune în despăgubire pentru prejudicii cauzate de pârâtul C., ca urmare a exercitării dreptului de acces liber la justiţie în mod abuziv, prin formularea a numeroase cereri de chemare în judecată, plângeri penale împotriva ambelor reclamante, pe durata a circa 10 ani, procese de natură a le denigra pe acestea, aşadar, de a vătăma dreptul lor la propria imagine, onoare, demnitate şi reputaţie.
Cererea a fost întemeiată în drept pe reglementările referitoare la răspunderea civilă delictuală, fiind invocate prevederile art. 1349 şi 1381 Cod civil, raportate la dispoziţiile legale din materia apărării drepturilor nepatrimoniale, anume art. 252 şi 257 Cod civil.
Prin motivele de recurs, reclamanta A. SCM a susținut că este adevărat că dispozițiile art.72 Cod civil, care reglementează dreptul la reputație, fac referire doar la persoana fizică, însă alin.(2) al acestui articol menționeză că aceste dispoziii se aplică prin asemănare și persoanei juridice, învederând totodată că nu este corectă soluția instanței de apel care limitează cazurile de aplicabilitate a daunelor morale în favoarea unei societăți la cele enumerate în decizie (fapte de concurență neloială, nesocotirea dreptului la demnitate, sediu, emblemă), atât timp cât chiar curtea de apel a acceptat că rolul daunelor morale este acela de a conduce la o reparare a suferințelor fizice încercate sau atingerilor aduse demnității, reputației, prestigiului unei persoane, niciunul dintre acestea nefiind atributul exclusiv al persoanei fizice.
Prin decizia atacată instanța a reținut că posibilitatea acordării daunelor morale nu poate fi extinsă artificial în privinţa altor prejudicii decât cele care vizează drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice. S-a reţinut că reclamanta este societate comercială care nu poate avea alt scop decât unul lucrativ constând în obținerea de profit, iar „imaginea” sa, înțeleasă ca bună reputație profesională, face parte din fondul de comerț și are o valoare economică, astfel că fapta pârâtului invocată de apelanta-reclamantă A. SCM nu vizează prejudiciul moral, un drept sau un interes nesusceptibil de evaluare bănească, care să intre în sfera de protecție a art. 257 Cod civil. De aceea nu pot fi acordate daune morale reclamantei persoană juridică.
Înalta Curte constată că acest mod de examinare a pretențiilor reclamantei A. SCM relevă nerespectarea legii la pronunţarea deciziei recurate.
Potrivit art. 72 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale”, iar conform alin. (2) al aceluiași articol „Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75”.
Pe de altă parte, art. 252 Cod civil prevede că: „Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică”.
În ceea ce privește posibilitatea reparării prejudiciilor cauzate ca urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice, aceasta este expres prevăzută de dispozițiile art. 257 Cod civil, ce stabilesc faptul că: „Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice”.
Rezultă astfel, din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 252 și 257 Cod civil, că și persoana juridică, prin asemnănare cu persoana fizică, are dreptul la ocrotirea drepturilor sale prevăzute de art. 252 Cod civil, printre acestea regăsindu-se drepturi a căror încălcare a fost invocată de reclamantă, anume dreptul la reputaţie şi dreptul la prestigiu.
Este evident că unele dintre drepturile nepatrimoniale prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține numai persoanei fizice, cum ar fi cele referitoare la viața, sănătatea, integritatea fizică sau psihică. Însă alte drepturi din cele prevăzute de art. 252 Cod civil pot aparține și unei persoane juridice, de vreme ce ele nu sunt unele inerente fiinţei umane, precum cele din prima categorie anterior menţionată.
Chiar dacă prin prevederile art. 72 alin. (1) Cod civil, ce reglementează dreptul la demnitate, se face referire doar la persoana fizică, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol, ce instituie obligația de a nu aduce atingere onoarei și reputației unei persoane, se pot aplica și persoanei juridice, dat fiind faptul că reputația nu este un drept care să poată aparține exclusiv persoanei fizice.
În acest sens trebuie avut în vedere că şi persoana juridică este subiect de drept, titular de drepturi şi obligaţii, iar dreptul la reputaţie al unui asemenea subiect de drept nu poate fi limitat la rolul pe care îl poate avea ca element al fondului de comerţ, ci trebuie privit (similar cu situaţia subiectului de drept persoană fizică) ca mod de percepţie şi nivel de apreciere din partea altor subiecte de drept.
Față de cele arătate, reținând că societatea comercială reclamantă nu poate fi exclusă de la dreptul de a pretinde despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, anume dreptul la reputație, având în vedere dispoziţiile art. 257 raportat la art. 252 Cod civil, Înalta Curte constată că este fondată critica formulată de reclamanta A. SCM, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, astfel că urmează a casa decizia atacată. Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a aprecia dacă şi în ce măsură faptele imputate pârâtului au afectat reputația societății reclamante.
În privința criticilor referitoare la soluția dată de instanța de apel asupra cererii de constatare a activității desfășurate de pârâtul C. ca fiind contrară intereselor A. SCM, reclamanta reiterând în acest context faptele pe care le impută pârâtului (neasigurarea curăţeniei cu ocazia evenimentului cultural iniţiat de reclamanta A. SCM, exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale) și a menţionat că a fost pe deplin dovedită condiția culpei cerută de delictul civil, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât privesc aspecte ce ţin de situaţia de fapt, tinzând la o reapreciere a probelor, demersuri care sunt incompatibile cu judecata în recurs ale cărei limite sunt stabilite prin art. 488 Cod procedură civilă.
2.Recursul declarat de pârâtul C.
Înalta Curte urmează a analiza criticile formulate de pârât din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.
Un prin motiv de recurs invocat de către pârât vizează încălcarea normelor procedurale privind judecarea cauzei în complet de divergență.
Pârâtul susține nerespectarea acestor norme pentru că, deşi impuneau citarea părților cu menționarea chestiunilor care făceau obiectul divergenței, instanţa de apel nu a procedat în acest mod.
Mai arată că soluționarea apelului s-a făcut de trei judecători, cu încălcarea dispozițiilor art.54 alin.(2) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară și art.399 Cod procedură civilă, care prevăd că apelul se judecă în complet de doi judecători; participarea celui de-al treilea judecător trebuia să atragă reluarea dezbaterilor, nefiind posibil ca un judecător să hotărască într-o cauză la a cărei dezbatere nu a participat.
Această critică este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 398 alin. (3) Cod procedură civilă: „În cazul în care majoritatea nu poate fi realizată, procesul se judecă în complet de divergență, constituit prin includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte” (forma în vigoare a articolului înainte de modificările aduse prin art. I pct. 36 din Legea nr. 310/2018, formă aplicabilă în cauză în raport de dispozițiile art. 24 Cod procedură civilă și de data formulării cererii de chemare în judecată, 31.01.2017).
De asemenea, conform prevederilor art. 399 Cod procedură civilă:
„(1) În situația prevăzută la art.398 alin. (3), divergența se judecă în aceeași zi sau, dacă nu este posibil, într-un termen care nu poate depăși 20 de zile de la ivirea divergenței, cu citarea părților. În pricinile considerate urgente acest termen nu poate fi mai mare de 7 zile.
(2) Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege.
(3) Părțile vor pune din nou concluzii asupra chestiunilor aflate în divergență.
(4) Dispozițiile art. 398 alin. (2) se aplică în mod corespunzător, judecătorii având dreptul de a reveni asupra părerii lor care a provocat divergența.
(5) Când divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei va putea continua judecarea cauzei”.
În speță, din actele dosarului rezultă că părțile au fost încunoștiințate asupra obiectului divergenței, potrivit celor menționate în încheierea de la termenul din 1 octombrie 2019, spre a nu fi luate prin surprindere asupra obiectului acesteia.
Astfel, prin încheierea din 11 septembrie 2019, având în vedere că hotărârea ce urma a fi pronunțată nu putea fi dată cu majoritate în cadrul completului de apel ai cărui membri aveau opinii diferite, s-a decis că urmează a se judeca procesul în complet de divergență, dispunându-se repunerea cauzei pe rol, pentru această finalitate fiind fixat termen de judecată la data de 1 octombrie 2019, cu citarea părților.
Or la termenul din 1 octombrie 2019, termen la care recurentul-pârât a fost prezent personal, astfel cum reiese din cele consemnate în practicaua încheierii, instanța, având în vedere prevederile art. 399 alin. (2) Cod procedură civilă, a adus la cunoștința părților faptul că divergența s-a ivit cu privire la soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță astfel cum a fost formulată și, în temeiul art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă, reluând dezbaterile, a acordat cuvântul părților asupra cererii introductive de instanță.
Totodată, față de împrejurarea că în încheierea anterior menționată se consemnează expres că instanța a dispus reluarea dezbaterilor, cu acordarea cuvântului părților asupra cererii introductive, se constată că nu este întemeiată nici critica pârâtului prin care se invocă „nereluarea dezbaterilor asupra chestiunilor rămase în divergenţă”, din cuprinsul încheierii rezultând că au fost respectate dispozițiile art. 399 alin. (3) Cod procedură civilă.
De asemenea, în ceea ce privește aspectul criticat de pârât în sensul că soluționarea apelului s-a realizat în complet de trei judecatori și nu în complet de doi judecători, astfel cum dispun prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Înalta Curte constată că în speţa pendinte alcătuirea completului de apel din trei judecători a fost determinată de corecta aplicare a dispozițiilor art. 399 alin. (5) Cod procedură civilă, ca şi consecinţă a situaţiei de excepţie determinată de ivirea unei divergenţe de opinii între cei doi membri ai completului de apel şi imposibilitatea obiectivă astfel creată în a se adopta o soluţie în majoritate conform normelor procedurale. Dispoziţia legală anterior menţionată stipulează că doar în ipoteza în care divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, completul care a judecat cauza înainte de ivirea ei, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, va putea continua judecarea pricinii. Nu acesta este cazul în speță, având în vedere că divergența privea soluția pe capătul principal de cerere introductivă de instanță, astfel că apelul comun al părţilor reclamante nu putea fi soluționat în complet de doi judecători, aşa cum invocă pârâtul.
Rezultă astfel, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, că în cauză nu se poate reține că instanța ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurent, norme a căror nerespectare ar atrage sancțiunea nulității.
Un alt motiv de recurs înfățișat de pârât vizează opinia separată pronunțată de judecătorul din complet, recurentul procedând la redarea unor considerente din această opinie, anume cele potrivit cărora câtă vreme nu au fost invocate abuzuri de drept procesual în raport de persoana fizică B., interesul legitim al pârâtului și buna credință a acestuia nu pot fi analizate prin raportare indirectă la demersurile judiciare îndreptate împotriva societății. Recurentul a menționat că, pentru aceste motive, solicită respingerea cererii de atragere a răspunderii sale constând în plata de daune morale către reclamanta B..
Argumentele astfel expuse de recurentul pârât au valenţa unei critici în sensul că instanța nu a analizat legătura de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de reclamanta B., critică susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 1357 Cod civilă, care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale, „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”.
Faţă de concluziile reţinute în cadrul analizei apelului părţii reclamante şi de împrejurarea că respectivele concluzii impun a se proceda la o reevaluare a fondului pricinii în ce priveşte consecinţele faptelor care au fost imputate pârâtului recurent, se constată că este necesar a fi evaluate susţinerile din recursul pârâtului C. odată cu rejudecarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii. Criticile conţinute în recursul pârâtului aduc în discuţie apărări prin care acesta tinde a demonstra lipsa de temeinicie a pretenţiilor reclamantelor, astfel că ele nu pot fi analizate decât concomitent cu evaluarea asupra justeţei cererii de despăgubire pe care reclamantele au formulat-o în comun, cerere care reliefează o legătură semnificativă între prejudiciile pretins cauzate celor două părţi reclamante de demersurile imputate ca fapte ilicite părţii pârâte.
Prin urmare, este necesar, cu ocazia rejudecării, să se aprecieze în mod unitar asupra legăturii de cauzalitate dintre faptele imputate și prejudiciul suferit de cele două reclamante, în raport de prevederile art. 1357 Cod civil.
În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursurile declarate de reclamanta A. SCM și de pârâtul C. împotriva deciziei nr.1350Ap din 8.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Brașov – Secţia civilă şi va casa decizia recurată.
Pentru că instanţa de recurs nu are competenţa de a rejudeca pricina, după casare, conform art. 497 Cod procedură civilă s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

_________________
Cu stimă,

Consilier juridic Ion NISTOR
Inspectoratul Școlar Județean Hunedoara
Str. Gh. Baritiu nr. 2, 330065 - Deva, jud. Hunedoara
E-mail: juridic@isj.hd.edu.ro;